Două roluri, o singură cale: tată și Sensei

Interviu realizat de Sandra Sanada

Sensei Paul Băiașu, 5 Dan Aikido și secretarul Federației Române de Aikido, a început practica Aikido în urmă cu 15-16 ani, într-o sală situată pe lângă stația de autobuz Nicolae Găina, iar de atunci acest drum a devenit o parte importantă din viața lui. De-a lungul timpului a avut șansa să învețe de la profesori excepționali, oameni care i-au influențat profund atât modul de a practica Aikido, cât și felul în care privește viața. Astăzi este instructor la Clubul Dan Aikido, unde încearcă să transmită mai departe ceea ce a primit de la mentorii lui, adaptat noilor generații.

Paul Băiașu

„Aikido nu este doar un sport sau o artă marțială. Este un proces continuu de dezvoltare personală, o căutare permanentă a echilibrului dintre disciplină, eficiență și armonie.” – Paul Băiașu

Sandra: Antrenezi copii de mulți ani. Ce crezi că lipsește cel mai mult copiilor din ziua de azi și poate fi cultivat prin Aikido?

Sensei Paul: Cred că două dintre lucrurile care lipsesc cel mai mult sunt răbdarea și disciplina. Trăim într-o lume în care totul se întâmplă instantaneu, iar copiii ajung să își dorească rezultate rapide fără să înțeleagă procesul din spatele lor. Când succesul nu apare imediat, apar dezamăgirile și căutarea scuzelor.

Aikido îi învață că progresul real se construiește în timp, prin muncă, perseverență și consecvență.

Sandra: Cum faci diferența între un copil care are talent și unul care are perseverență? Care dintre ele contează mai mult pe termen lung?

Sensei Paul: Mi-ar plăcea să descopăr elevul ideal, deși termenul este utopic. De cele mai multe ori găsesc copii foarte talentați sau foarte perseverenți, rar ambele calități la același nivel.

Pe termen lung, perseverența este cea care face diferența. Talentul oferă un avantaj la început, însă fără muncă și disciplină el se pierde. În schimb, un copil perseverent poate depăși limite pe care nici el nu și le imagina.

Sandra: În pregătirea pentru competiții, cum îi înveți pe copii să gestioneze emoțiile: frica, presiunea sau dorința de a câștiga?

Sensei Paul: Încerc să le explic că emoțiile sunt normale și că le avem cu toții. Frica, presiunea și dorința de a câștiga fac parte din competiție. Important este să nu lupți împotriva lor, ci să înveți să le folosești.

Pun accent pe pregătire și pe proces. Dacă ai muncit corect, rezultatul va veni. Iar dacă nu vine astăzi, va veni mâine.

Sandra: Există o greșeală pe care o fac frecvent părinții copiilor care practică arte marțiale?

Sensei Paul: Da. Uneori părinții ajung să devină „antrenori de pe margine”. Din dorința de a-și ajuta copiii, uită cât de dificil este să fii pe tatami și nu în tribună.

De multe ori le spun că este foarte ușor să vezi soluțiile de pe bancă. Când intri pe saltea și trebuie să le aplici, lucrurile se schimbă complet.

Sandra: Ce te bucură mai mult ca instructor: un copil care câștigă o competiție sau unul care devine mai echilibrat și mai încrezător?

Sensei Paul: Ambele situații mă bucură. O medalie este o confirmare a muncii depuse, însă transformarea caracterului unui copil este o realizare pe termen lung.

În plus, lucrând cu ei, mă descopăr și pe mine. Învăț din greșelile lor, îmi adaptez metodele și evoluez odată cu fiecare generație de elevi.

Clubul Dan Aikido

Sandra: Ai doi copii care practică Aikido la Clubul Dan Aikido. Cum se schimbă relația dintre tată și copii atunci când intrați împreună pe tatami?

Sensei Paul: În momentul în care intru pe tatami sunt Sensei pentru toată lumea, inclusiv pentru copiii mei.

Desigur, în interior există mereu o luptă între rolul de tată și cel de instructor. Îi vezi când sunt atenți, când visează cu ochii deschiși sau când se lasă distrași de orice altceva. Dar asta face parte din procesul lor de creștere și din procesul meu de învățare.

Sandra: Fiind și instructorul propriilor copii, cum gestionezi momentele în care trebuie să fii mai exigent cu ei decât cu ceilalți elevi?

Sensei Paul: Încerc să aplic aceleași reguli pentru toți. Fără privilegii și fără excepții. Dacă cineva greșește, își asumă consecințele. Această regulă este valabilă pentru elevi, pentru copiii mei și pentru mine.

Sandra: Există rivalitate între băieții tăi în ceea ce privește Aikido-ul?

Sensei Paul: Da, există și este normal. Cel mic este foarte ambițios și a înțeles că atunci când este atent și urmează indicațiile, rezultatele apar.

Cel mare are nevoie de mai mult timp pentru a se mobiliza, însă atunci când vede progresul fratelui său, își găsește și el motivația.

Rolul meu este să transform această competiție într-un motor pentru dezvoltarea lor, nu într-o sursă de conflict.

Sandra: Au existat conflicte sau momente de gelozie între ei?

Sensei Paul: Desigur. Sunt frați, iar astfel de momente fac parte din viață. Aikido îi învață să își gestioneze energia și emoțiile într-un mod constructiv. Uneori soluția este simplă: mai mult efort fizic, mai multă disciplină și mai puține discuții inutile.

Sandra: Cum reacționează copiii atunci când tatăl lor este și o figură autoritară pe tatami?

Sensei Paul: Aceasta ar fi o întrebare mai potrivită pentru ei.

Din perspectiva mea, am încercat întotdeauna să nu fac diferențe între ei și ceilalți elevi. Nu i-am văzut folosindu-se de statutul lor sau încercând să obțină avantaje.

Mai au momente în care ar vrea să conducă ei antrenamentul, dar cred că este normal la vârsta lor.

Sandra: Ce ai descoperit despre tine ca părinte datorită faptului că îi antrenezi chiar pe propriii copii?

Sensei Paul: La început îmi reproșau că sunt prea exigent cu ei. Cu timpul însă am discutat mult și am încercat să le explic motivele din spatele deciziilor mele.

Am înțeles că ei se schimbă și evoluează mult mai repede decât noi, adulții. Dacă nu ținem pasul cu această evoluție, riscăm să rămânem în urmă.

Am învățat că trebuie să fiu mai calm, mai răbdător și mai clar în ceea ce transmit.

Sandra: Crezi că Aikido poate deveni un limbaj comun între generații într-o familie?

Sensei Paul: Cu siguranță. Aikido poate deveni o punte între generații, un spațiu comun în care părinții și copiii comunică și cresc împreună. Așa am cunoscut-o pe soția mea; tot ea m-a încurajat să practic Aikido, m-a susținut m-a încurajat și este alături de noi, băieții, în stagii. Menținerea acestei legături depinde însă de modul în care alegem să ne raportăm unii la ceilalți.

Iulia și Paul Băiașu cu Paul și Iulian

Sandra: Care este cea mai importantă lecție pe care ai încercat să le-o transmiți copiilor tăi prin Aikido?

Sensei Paul: Să înțeleagă că munca sinceră produce rezultate, chiar dacă uneori acestea apar mai târziu decât ne-am dori. Și, poate cel mai important, să nu se lase descurajați de obstacolele întâlnite pe drum.

Sandra: Cum s-a schimbat înțelegerea ta asupra tehnicilor de Aikido de-a lungul anilor?

Sensei Paul: Foarte mult. Am avut șansa să învăț de la profesori extraordinari care m-au făcut să înțeleg că Aikido nu este o colecție de tehnici, ci un mod de a gândi și de a vedea mișcarea.

Un moment important a fost atunci când am realizat că eficiența și înțelegerea profundă a principiilor sunt mai importante decât executarea mecanică a unei tehnici. De atunci, căutarea continuă.

Sandra: Ce înseamnă pentru tine practica de Buki Waza?

Sensei Paul: Pentru mine, armele sunt o extensie a corpului. Principiile rămân aceleași, indiferent dacă lucrezi cu mâna goală, cu bokken sau cu jo. Dacă înțelegi corect mișcarea fără arme, o vei înțelege și cu arme.

Sandra: Cum influențează bokken-ul sau jo-ul modul în care predai tehnicile cu mâna goală?

Sensei Paul: Pentru unii elevi, armele clarifică anumite principii. Pentru alții, procesul poate fi mai dificil.

În cazul meu, abordarea este aceeași. Armele și tehnicile fără arme sunt două moduri diferite de a studia aceleași concepte fundamentale.

Sandra: Există o tehnică sau un principiu la care revii constant?

Sensei Paul: Nu am o tehnică preferată. Încerc să înțeleg fiecare tehnică și relația mea cu ea. Fiecare etapă de practică îți oferă o perspectivă nouă, iar ceea ce credeai că ai înțeles acum zece ani poate căpăta un sens complet diferit astăzi.

Sandra: Cum găsești echilibrul între tradiție și adaptarea predării pentru copiii și tinerii de astăzi?

Sensei Paul: Tradiția trebuie respectată pentru că ne amintește de unde am pornit. În același timp, nu putem ignora realitatea prezentului. Copiii au nevoie de provocări, obiective și forme moderne de motivație. În cadrul FRA încercăm să găsim acest echilibru între păstrarea valorilor Aikido și adaptarea la nevoile actuale ale practicanților.

Sandra: Ca secretar al Federației Române de Aikido, cum vezi evoluția comunității în ultimii ani?

Sensei Paul: Suntem într-o perioadă de transformare. Încercăm să modernizăm procesele, să digitalizăm activitățile și să reducem birocrația. Pentru unele cluburi adaptarea este mai ușoară, pentru altele mai dificilă. Dar, asemenea principiilor din Aikido, adaptarea este esențială pentru evoluție.

Pe termen lung, îmi doresc ca Aikido-ul românesc să devină tot mai vizibil și mai puternic.

Sandra: Ce responsabilitate simți că ai față de generația tânără de Aikidoka din România?

Sensei Paul: Responsabilitatea de a contribui la dezvoltarea unei federații moderne, solide și respectate, care să ofere oportunități reale generațiilor viitoare.

Fiecare decizie pe care o luăm astăzi va influența modul în care acești copii vor practica Aikido mâine.

Sandra: Când băieții tăi vor privi înapoi peste ani, ce ai vrea să spună că au primit de la tatăl lor prin Aikido?

Sensei Paul: Mi-aș dori să spună: „A avut dreptate. Aikido nu ne-a învățat doar tehnici. Ne-a schimbat modul de a înțelege viața, oamenii și pe noi înșine.” Dacă vor spune asta, voi considera că mi-am îndeplinit misiunea.