Interviu realizat de Sandra Sanada
Sorin Joghiu practică Aikido din 1994. A obținut centura neagră în anul 2000, iar în prezent deține gradul de 8 Dan. Este fondatorul CS Aikido Brăila, unde activează ca instructor, expert și arbitru în cadrul Federației Române de Aikido.
În plan profesional, este licențiat în Drept și Fizică și profesează ca judecător. Este căsătorit și are un copil.
Este autorul cărții „Știința Aikido”, care a fost disponibilă on-line, pe site-ul anterior al clubului. În prezent, Sorin lucrează la o nouă ediţie revizuită şi completată a cărţii, care va fi disponibilă în format fizic în librării.
Sandra: De cât timp practici Aikido și de ce l-ai ales?
Sorin Joghiu: Am început în 1994. M-am dus la insistențele unui prieten foarte entuziast să văd un antrenament. M-am dus… și am rămas fermecat. Nu credeam că poate exista o artă marțială atât de frumoasă și, în același timp, atât de eficientă. A fost dragoste la prima vedere. Am continuat să practic până în prezent. Prietenul meu a renunțat după o lună.
Sandra: Care sunt cele mai importante influențe în formarea ta ca instructor?
Sorin Joghiu: Influența decisivă a fost Shihan Dan Ionescu, fără îndoială, Shihan Dan Ionescu. Consider că este unul dintre cei mai mari maeștri de Aikido din toate timpurile. Aș putea explica de ce, dar ar lua foarte mult timp. În esenţă, el nu s-a lăsat încorsetat de predecesorii săi, şi a dezvotat Aikido-ul într-un mod pe care nici Ueshiba nu l-a prevăzut.
Sandra: Ce îți amintești cel mai puternic din perioada în care ai fost elevul lui?
Sorin Joghiu: Prima zi în care l-am văzut mi-a rămas în minte până astăzi. Ulterior mi-a marcat viața pe toate planurile, profesional (am fost angajat la firma lui timp de cinci ani) și personal. A fost și rămâne un model pentru mine din mai multe puncte de vedere.
Sandra: De când predai Aikido?
Sorin Joghiu: Predau din 1997, când am deschis în Brăila o secție a Clubului Aikirom București. Aveam atunci o proaspătă centură verde. Practicasem trei ani, doi ani cu Shihan Ionescu și un an cu Ungureanu Niculaie, din Galați.
Sandra: Cum au fost primii ani ca instructor?
Sorin Joghiu: Eram foarte entuziast. De multe ori nu venea nimeni în sală. Atunci mă antrenam singur, cu armele, după desene din cărți sau din memorie. Venea câte un copil și după o săptămână pleca. Era greu să găsesc o sală cu saltele și să plătesc chiria sălii. Puneam afișe prin oraș pentru promovare.
Sorin Joghiu: Uneori veneau elevi foarte avansați din alte stiluri și îmi puneau întrebări dificile. Le spuneam sincer: „Eu nu pot să vă arăt deocamdată decât ceea ce am învățat. Nu pot să vă arăt cât de eficient este. Dacă aveți răbdare, vom învăța împreună.”.
Unii au rămas. În prezent avem aproximativ zece centuri negre active, iar cei mai vechi elevi sunt din jurul anului 2000. Entuziasmul lor l-a întreținut pe al meu. Le datorez foarte mult.
Sandra: Ce îi mai atrage astăzi pe oameni spre artele marțiale?
Sorin Joghiu: Înainte exista mirajul „puterilor oculte”. Astăzi, copiii sunt aduși de părinți ca alternativă la telefon, tabletă, TV sau rețele sociale. Dintr-un scop în sine, Aikido a devenit pentru unii, o alternativă la vicii digitale.
Noi dădeam bani pe reviste xeroxate despre arte marțiale din care nu înțelegeam mare lucru. Am întrebat la un moment dat într-o sală cu 20 de copii, cine a tastat cuvântul „aikido” în Google. Niciunul nu a ridicat mâna. Dar nu e o cauză pierdută. Trebuie să ne reinventăm. Depinde de fiecare instructor ca valoarea socială a educației sportive să fie asimilată de oameni.
Sandra: Trebuie artele marțiale să se adapteze?
Sorin Joghiu: Ele se adaptează oricum. Nu sunt un lucru mort. Numai lucrurile moarte nu se schimbă. Instructorul care nu înțelege asta va rămâne fără elevi. Din punctul meu de vedere, artele marțiale nu doar că se adaptează, dar devin mai bune.
Sandra: Ce ar trebui să caute un practicant care se antrenează rar?
Sorin Joghiu: Dacă vrea să devină maestru, probabil trebuie să se antreneze de cinci ori pe săptămână. Dacă vrea doar să-și facă prieteni, poate veni și doar la stagii. Dar dacă se antrenează rar și se numește practicant de Aikido, cred că ar trebui să își caute mai des instructorul.
Sandra: Cum gestionezi diferențele dintre elevi?
Sorin Joghiu: Îmi doresc să-i fac pe toți să iubească Aikido și să-și dorească să devină maeștri. Fiecare are ritmul lui, dar direcția trebuie să fie aceeași.
Sandra: Câți devin instructori?
Sorin Joghiu: Din aproximativ 800 de cereri de înscriere din 1997 până acum, avem în jur de cinci instructori. Un raport de aproximativ 1 la 160.
Sandra: Ce valori vrei să transmiti elevilor tăi?
Sorin Joghiu: În primul rând, aş vrea să transmit principiile Aikido: siguranța, controlul și armonia. Acestea sunt de fapt ingredientele, principiile Aikido-ului. Restul valorilor sunt comune oricăror sisteme de educaţie, ca de exemplu: prietenie, seriozitate, punctualitate, spirit analitic, spirit practic, respect, imaginaţie, etc. Eu chiar nu susţin că practicând Aikido, s-ar putea transmite mai bine aceste din urmă valori, comparativ cu cele transmise practicând alte activităţi educaţionale.
Revenind la valorile din Aikido, foarte pe scurt, din punctul meu de vedere, Siguranţă înseamnă să minimizezi riscul, Control înseamnă să maximizezi influenţa ta asupra adversarului, iar Armonia înseamnă să foloseşti cât mai puţină energie.
Problema apare însă că, având aceste ingrediente care sunt divergente, Aikido devine foarte greu de înţeles. Cum ai putea, de exemplu, să fii şi în siguranţă, atunci când controlezi pe cineva, şi mai mult, asta să o faci cu cât mai puţin efort.
Astfel, am sesizat că există trei tendinţe principale pe care eu vreau să le evit:
Cei orientaţi către Control, consideră că Aikido nu poate fi eficient decât folosind mai multă forţă sau făcând mai multe sau mai rapide mişcări ca ale adversarului. Eu personal nu cred că poţi fi întotdeauna mai puternic, sau mai rapid ca adversarul. Sunt de acord că trebuie să îţi dezvolţi aceste calităţi fizice extrinseci, dar acum ce să fac: să aştept să devin cel mai puternic, rapid şi atent, ca să pot să fiu eficient?
Apoi, cei orientaţi către Siguranţă consideră că toate se rezolvă cu o lovitură (atemi) aplicată adversarului, înainte de a fi ei înşişi atacaţi. Eu cred că nu poţi să ştii mereu dinainte atacul ce îţi este destinat. Pe de altă parte, în sălile de Aikido oricum nu prea se antrenează sportivii să aplice lovituri adevărate (la sac, de exemplu, să vezi cum îţi poţi rupe mâna). Nu în ultimul rând, este incertă reacţia adversarului la lovitură. Adversarul poate fi beat, drogat sau plin de adrenalină, şi să fie slab receptiv la lovituri. Am văzut persoane periculoase care au luptat având un cuţit înfipt în cap sau gloanţe în corp. Dar chiar dacă, să spunem, înveţi atât de bine să loveşti, încât tot ce am spus mai sus este nerelevant, de ce insişti că faci Aikido? Mergi la box, la MMA, etc, sporturi mult mai potrivite pentru tine. În fine, eu nu spun că nu trebuie să practici atemi, dar trebuie să o faci cu discernământ, observând limitele lui.
În fine, cei orientaţi către Armonie, se lasă seduşi de mişcările elegante, sperând că eficienţa va apărea de la sine, cu timpul. Eu personal cred că o astfel de abordare te poate face să fii doar în mare armonie cu colegii de antrenament (care şi ei caută armonia), dar nu cu adevăraţii adversari. Până la urmă, Aikido este o artă marţială, şi nu coregrafie. De asemenea, sunt de acord că astfel de exerciţii îşi au rolul lor în antrenamentul de Aikido, dar nu vei fi eficient niciodată făcând numai asta. Niciun fotbalist nu a ajuns bun, învăţând numai să ţină mingea pe picior sau făcând diverse alte jonglerii, doi câte doi.
Dacă în mişcările elegante, în atemi, viteză, forţă, timp scurt de reacţie, etc., nu vezi decât avantaje, atunci nu e bine. Lucrurile nu sunt niciodată numai albe sau negre, fiecare lucru are atât avantaje şi cât şi dezavantaje, atunci când îl foloseşti.
În consecinţă valoarea esenţială pe care aş vrea să o transmit elevilor mei este aceasta: Aikido este extrem de eficient chiar dacă am o viteză mai redusă decât a adversarului, chiar dacă mă mişc un pic mai târziu ca el, chiar dacă nu depun un efort mai mare decât el şi chiar dacă nu mă gândesc continuu cum să îl lovesc. Dar pentru asta, antrenamentul trebuie să fie sincer, ambii parteneri punându-şi treptat şi cu bună credinţă probleme unul altuia. Şi da, tehnicile aşa cum au fost transmise de la predecesori, pot fi îmbunătăţite în mod continuu.
Cineva spunea odată că dacă repeţi aceeaşi greşeală de 100.000 ori, va deveni un lucru bun. Eu spun că dacă te opreşti la 50.000 şi faci apoi ceea ce trebuie, câştigi mult timp. Dar e tare greu să lăsăm deoparte tot ceea ce ştim, pentru că avem impresia că asta ne defineşte, şi e neplăcut să te dezataşezi de tine însuţi.
Antrenamentul nu trebuie să fie bazat pe cele mai avantajoase variante de atac, ci pe cea mai nefericită situaţie: Eşti atacat prin surprindere, de un oponent mai rapid şi mai puternic, care chiar nu-şi doreşte să intre în armonie cu tine. Mai mult, tot ceea ce crezi tu despre reacţiile lui la acţiunile tale este greşit. El nu răspunde la durere, nu se sperie de atemii tăi şi nu îi pasă de consecinţele acţiunilor lui, nici cele ce se răsfrâng asupra lui şi nici cele ce se răsfrâng asupra ta.
O să spui: „Tu ţii cu ursul”. Eu spun: „Practicând serios Aikido, nici ursul favorizat nu mai contează.”. Aikido eficient există, nu trebuie să apelezi la „alte chestii” pentru a-l completa.
Sandra: Este important antrenamentul individual?
Sorin Joghiu: Da. În studenție luam salteaua de pe pat și o duceam în cămin, unde mă antrenam noaptea cu colegii. Antrenamentul mental și spiritual este la fel de important și poate fi făcut și în afara saltelei.
Sandra: Cum ajută studiul armelor?
Sorin Joghiu: Abia când ai o armă în mână vezi cât de puțin te armonizezi cu lucrurile din jur. Dacă nu ești în armonie, arma nu doar că nu te ajută, ci te încurcă și chiar te lovește. Arma e un lucru mic, de a cărui existenţă eşti conştient, şi, cu toate astea, ţi se pare că are o sută de capete atunci când trebuie să repeţi ce îţi arată un instructor. Apoi, gândeşte-te la celelalte lucruri din cameră sau de pe stradă pe care nu le poţi controla.
Sandra: Unor practicanți li se par extrem de solicitante exercițiile pentru tehnicile de arme. Este pregătirea fizică o condiție a antrenamentului cu arme?
Sorin Joghiu: Nu mi se pare că antrenamentul cu arme este mai solicitant fizic. Din contră. Dar este adevărat că din punct de vedere mental, antrenamentul cu arme cere un efort mai mare.
Sandra: Care sunt cele mai interesante diferențe în practicarea Aikido-ului în diferitele țări pe care le-ai vizitat?
Sorin Joghiu: Am observat că în SUA se pune accent pe armonie, în Olanda pe partea socială, iar în Suedia pe pregătirea fizică. Totuși, câteva antrenamente nu pot defini o țară întreagă.
Sandra: Dacă un practicant ajunge la pace interioară, mai are sens antrenamentul?
Sorin Joghiu: Iluminarea nu este capătul drumului. La capătul drumului ajungi doar când ai murit. Este ca un boboc de floare care se deschide. Abia atunci devine util universului. Pacea interioară nu împiedică dorința de a avea experiențe noi. Mie îmi place să mă descopăr pe mine însumi în mijlocul evenimentelor, nu în singurătate. Dar e doar calea mea.
Sandra: Câte antrenamente săptămânale predai?
Sorin Joghiu: Depinde. În general, 3. Vara, în apropierea examenelor sau a concursurilor de arme, mai des.
Sandra: Ce alegi să predai când vizitezi un dojo care are un alt Shihan?
Sorin Joghiu: Predau în general lucruri noi, descoperite de mine, sau aceleași procedee, dar explicate dintr-un alt punct de vedere.
Eu personal înţeleg Aikido ca ştiinţă. Problema e că fiecare şcoală de Aikido, şi fiecare instructor are propria sa viziune despre ceea ce înseamnă Aikido. Cum ar arăta o conferinţă despre fizică, de exemplu, în care fiecare fizician să nu accepte decât propria lui unitate de măsură? Ăsta ar fi cel mai mic neajuns, pentru că există ecuaţii de transformare, dar ce te faci dacă unii fizicieni spun că nu are nicio noimă să vorbim despre ecuaţii când ar trebui să înţelegem la nivel spiritual sensul lucrurilor, iar alţii ar spune că este de bun simţ că pământul este plat, şi numai de la această axiomă trebuie să pornim.
Cam asta este situaţia în Aikido la nivel mondial, şi nu exagerez deloc.
În unele săli de Aikido se fac procedee amestecate, dar e ca şi cum la ora de matematică ai face 10 probleme, sărind de la aritmetică la algebră şi apoi la geometrie. Astfel elevul nu ar înţelege cum şi de ce problemele sunt făcute de profesor. Nici vorbitul îndelungat al instructorului nu e de ajutor, dacă nu structurează materia.
Revenind la întrebare, eu asta aleg în general să predau: Structurez Aikido:
- Stabilim principiile de Aikido, apoi elementele mişcărilor de Aikido.
- Distincţia între strategie, tactică şi procedeu, văzut ca înlănţuire specială de mişcări de Aikido.
- Fazele şi subfazele procedeului, cu modurile în care aceste faze ar putea fi efectuate.
- Modurile de clasificare a procedeelor.
- Procedeele de bază (katas-urile), unde trebuie observat elementul esenţial.
- În final, evaluarea procedeului, prin prisma respectării principiilor de Aikido.
Şi după toate astea, ar cam trebui şi o strategie didactică comună de predare a Aikido-ului.
Abia după ce practicantul va avea reprezentarea schematică a Aikido-ului, va înţelege de ce nu funcţionează unele lucruri, ce nu a făcut bine, de unde trebuie să reia, etc.
De fapt, eu stabilesc nişte algoritmi. Toate problemele pot fi rezolvate, dacă dispui de algoritmii necesari. Dacă ştii algoritmul, problema nu te mai sperie. Dacă nu, pare că maestrul le scoate pe toate din mânecă, precum un iluzionist, iar elevul rămâne doar nedumerit şi extaziat.
Mă gândesc uneori chiar că asta e tradiţia neinspirată în Aikido: Maestrul trebuie să îşi uluiască elevii, care să considere că maestrul este atins de divinitate.
Eu arăt practicanţilor că, dacă lucrurile sunt făcute corect, oricine le poate face, nu e nimic mistic aici.
Sandra: Artele marțiale ne transformă în persoane combative, conștiente de puterea noastră și de tehnici de luptă de care majoritatea n-are habar. Chiar dacă în dojo exersăm fizic, principiile ascunse în tehnici se insinuează și în psihic. Cât de conștienți suntem de arta pe care o practicăm? Când e folositoare și când trebuie să o ținem sub control.
Sorin Joghiu: Universul şi materia (inclusiv cea vie) sunt pline de conflicte. Aikido este o cale de rezolvare eficientă a conflictelor. În natură, ființele vii cauta soluționarea conflictelor într-un mod cât mai avantajos și mai puțin consumptiv de energie pentru ele, fie că sunt în postura de vânat, de vânător sau de rival. Astfel, în mod natural, ele caută calea Aikido-ului.
Din acest punct de vedere, Aikido este o ştiinţă a naturii. Fiind o ştiinţă a naturii, ea există, chiar dacă noi o analizăm sau nu.
Revenind la întrebare, Aikido facem oricum, atât cât ştie fiecare (şi fizic, şi mental, şi spiritual) numai regulile sociale şi propriile principii morale ne vor dicta însă câte ingrediente să punem. Ingredientele sunt, din punctul meu de vedere, cele trei principii de Aikido: propria securitate, controlul universului apropiat şi consumul redus de energie.
Din experienţa mea de instructor, am observant că practicând Aikido, persoanele nu devin mai combative, ci mai încrezătoare în propriile puteri, respectiv mai conştiente de limitele lor.
Sandra: Ce se înțelege prin noțiunea de „autocontrol” din perspectiva practicării artelor marțiale?
Sorin Joghiu: „Autocontrolul” din perspectiva spirituală, înseamnă găsirea centrului. Când îl găseşti, mintea nu mai zburdă ca o „maimuţă beată” ci ajunge acasă, în centrul sufletului tău. Atunci ai acea pace de care m-ai întrebat.
Făcând analogie cu latura fizică, să ajungi la autocontrol înseamnă că îţi vei găsi propriul corp, fiecare celulă a lui, şi vei fi în legătură directă cu el, îl vei asculta, îi vei răspunde, te va asculta, şi vă veţi înţelege bine împreună.
Sandra: Clubul tău este afiliat Federației Române de Aikido, federație care promovează competiții pentru copii și adulți. Cât de importante sunt aceste competiții pentru studiul Aikido-ului?
Sorin Joghiu: Competiţiile au avantaje şi dezavantaje.
Participând la competiţii înveţi să pierzi, şi înţelegi care este nivelul tău real. Participarea la competiţii te stimulează să te antrenezi şi implicit să devii mai bun.
Pe de altă parte, competiţiile impun reguli care îndepărtează sportul de îndeletnicirea umană din care provine. Gândeşte-te că un înotător olimpic care s-a antrenat numai în ape limpezi de 27 grade Celsius, se poate îneca cu succes într-o Dunăre rece şi învolburată.
Sandra: De-a lungul anilor, sportivii tăi au participat la multe competiții, iar tu ai fost de multe ori arbitru. Care sunt cele mai mari performanțe pe care le-ai obținut la competiții?
Sorin Joghiu: Avem medaliaţi la Campionatele Europene de Aikido, la campionatele Naţionale de Akido cu şi fără arme, la Turneul Naţional de Aikido, dar şi la Cupele de Aikido pentru copii.
Sandra: Unde te găsesc cei care vor să practice Aikido în clubul tău?
Sorin Joghiu: Adresa sălii este în Brăila, str. Ştefan cel Mare nr. 235.
Pagină de internet: www.aikidobraila.ro
Telefon: 0745074951, 0745647410
Email: aikido.braila@gmail.com
Program disponibil pe site.