DESPRE ANTRENAMENTUL SPORTIV

Antrenamentul sportiv este procesul pedagogic ce se desfăşoară în scopul pregătirii şi adaptării organismului uman la eforturile (fizice şi psihice) impuse de concurs. Lecţia este forma de bază a organizării activităţii didactice prin care se transmite elevilor un anumit volum de cunoştinţe, şi reprezintă principala formă de organizare a procesului instructiv - educativ.
Lecţia este instrumentul de lucru a instructorului şi sportivului. Pentru ca procesul de antrenament să se desfăşoare corect şi cu rezultate bune, instructorul trebuie să ştie o sumă de lucruri importante pentru activitatea sa cu sportivii:

Necesitatea mentinerii nivelului de pregatire si de adaptare progresiva ale sportivului la efort

Principiul menţinerii nivelului de pregătire

Menirea principală a antrenamentului sportiv este adaptarea organismului la eforturi progresive tot mai înalte, pentru obţinerea formei sportive, pregătirea sportivă realizându-se pe parcursul întregului an.
Forma sportivă este rezultatul unui proces îndelungat de adaptare a organismului la modificările de mediu, în cazul nostru exerciţiul fizic.
Metodica consideră că pauzele trebuie stabilite astfel încât să creeze premisele favorabile unei forme sportive ulterioare, să nu fie prea lungi pentru că favorizează dezadaptarea şi creează probleme la readaptare şi intrarea în forma sportivă.

Principiul adaptării progresive a organismului

Pentru ca să obţinem o adaptare progresivă a organismului în procesul de antrenament, trebuie să modificăm progresiv intensitatea antrenamentului. Folosirea unui exerciţiu timp îndelungat, fără a-i modifica intensitatea şi volumul va avea efecte negative asupra pregătirii sportivului, ducând la plictiseală şi lipsă de entuzism.
Antrenamentul trebuie să realizeze gradarea efortului fizic şi respectarea principiului: de la simplu la complex, de la cunoscut la necunoscut, de la uşor la greu.

Principiul ciclicităţii antrenamentului

Caracterul ciclic al antrenamentului determină modificarea efortului în condiţiile creşterii parametrilor de complexitate, volum şi intensitate până aproape de graniţele biologice. Capacitatea de performanţă se dezvoltă în timp, fiind un proces de lungă durată ce se reia de fiecare dată cu solicitări superioare, cantitativ şi calitativ.

Principiul continuităţii (regularităţii) antrenamentului

Continuitatea pregătirii sportive, la care se adaugă un volum corespunzător de lucru, reprezintă în prezent un principiu care condiţionează în cea mai mare măsură obţinerea unor rezultate deosebite, deci pregătirea trebuie să fie continuă. Nerespectarea acestui principiu produce scăderi serioase în plan fizic, tehnic, şi tactic, pentru că se produce o involuţie a capacităţii funcţionale, o scădere a calităţilor motrice, iar deprinderile îşi pierd din fineţe şi precizie.

Intensitatea efortului in timpul antrenamentului sportiv

Intensitatea - este definită adeseori ca fiind cantitatea de lucru mecanic efectuat în unitatea de timp şi reprezintă, în fapt, gradul de solicitare a organismului în raport cu posibilităţile proprii evidenţiat prin valorile principalelor funcţii organice. Cel mai des el este exprimat de valorile frecvenţei cardiace.
Intensitatea este condiţionată de consumul de energie din timpul efortului şi de nivelul solicitărilor funcţionale. Cu alte cuvinte, intensitatea efortului este puternic influenţată de mecanismele cardiorespiratorii ale organismului.
Intensitatea reprezintă cel mai important indicator al programării antrenamentului sportiv, întrucât exprimă volumul efortului depus, cu maximă eficienţă, o anumită durată de timp, în interiorul unei lecţii de antrenament.
În timp ce volumul şi durata efortului reprezintă latura sa cantitativă, intensitatea reliefează aspectele calitative ale dozării efortului.

În practica sportivă, intensitatea se exprimă prin:

- viteza de deplasare - în cazul sporturilor ciclice (alergări, patinaj viteză, înot, ciclism, schi fond etc;
- număr de acţiuni în unitatea de timp în cazul sporturilor de luptă (aikido, box, scrimă, lupte, arte marţiale etc);
- număr de procedee tehnico-tactice pe unitatea de timp în jocurile sportive;
- număr de exerciţii pe unitatea de timp în gimnastica artistică sportivă, gimnastică ritmică, patinaj artistic etc.
Cunoaşterea valorii intensităţii efortului din antrenamente şi competiţii este de o deosebită importanţă teoretică şi practică deoarece ea condiţionează consumul de energie depus în efort şi nivelul solicitărilor funcţionale necesare acoperirii acestuia. Intensitatea efortului (puterea) şi intensitatea solicitării organismului sunt două noţiuni distincte: intensitatea efortului este o caracteristică a travaliului prestat de individ, independent de posibilităţile sale, în timp ce intensitatea solicitării este o caracteristică a organismului individului - dată de nivelul funcţional atins în efort - şi exprimă preţul plătit de acesta pentru a face faţă cerinţelor impuse de efort.
Deci, intensitatea solicitării este strict individuală, fiind condiţionată de capacitatea de efort a sportivului. Pentru aceeaşi treaptă a intensităţii efortului, nivelul de solicitare a organismului este diferit şi se situează cu atât mai sus cu cât capacitatea sa de efort este mai scăzută.
Ceea ce deosebeşte un antrenat de un neantrenat este faptul că antrenatul, având o capacitate de efort mult mai mare, atinge trepte de efort cu o intensitate superioară celei a neantrenatului.
De aici, concluzia: intensitatea efortului din antrenament trebuie strict individualizată, întrucât intensitatea solicitării, la acelaşi efort, diferă de la un sportive la altul, şi uneori chiar la acelaşi sportiv, de la o lecţie la alta, în funcţie de gradul de antrenament şi starea sa momentană de oboseală.

Recuperarea organismului dupa efortul sportiv
Oboseala este o stare temporară de scădere a potenţialului funcţional al organismului, produsă de o activitate prelungită sau excesivă. Ea este determinată, în principal, de consumul sporit de energie şi este însoţită de senzaţii neplăcute, locale sau generale, obiective sau subiective.
În condiţii normale, în organismul uman există o stare de echilibru.
Oboseala, ca efect al antrenamentului sportiv, produce o rupere, o dereglare a echilibrului intern, prin modificarea proceselor biochimice, obligând organismul să se mobilizeze pentru restabilirea echilibrului.
Doar repetarea unor eforturi care produc oboseala provoacă apariţia fenomenelor de supracompensaţie şi, în final, adaptarea organismului la eforturi din ce în ce mai mari.
Depăşirea limitelor efortului şi, deci, a gradului de oboseală, poate produce, pe de altă parte, o stare de inhibiţie, caracterizată prin scăderea randamentului şi însoţită de o serie de fenomene obiective şi subiective neplăcute, stare denumită curent supraantrenament sau suprasolicitare.
Pentru evitarea ei trebuie bine dozat efortul şi utilizarea mijloacelor de dezobosire, de recuperare a organismului sportivilor după eforturile depuse în antrenament.
Aceasta se obţine prin programarea corectă a volumului şi intensităţii efortului şi a duratei, a pauzelor dintre repetări, precum şi intervalului dintre antrenamente.
Imediat după efort se pot folosi următoarele:

- duşul cald – cu rol igienic şi de relaxare a musculaturii solicitate; masajul şi automasajul care contribuie la eliminarea mai rapidă a acidului lactic acumulat în muşchi;
- oxigenarea - mai ales în cazul probelor sportive cu eforturi preponderent anaerobe;
- reechilibrarea hidroelectrolitică şi acidobazică, prin administrarea de sucuri naturale, lactate, ceai sau apă minerală alcalină, completate (de la caz la caz) cu suc de lămâie, miere, glucoza etc;
- bazinul cu apă caldă, timp de 15-20 minute la cea. 40°C, urmat, de regulă, de masaj şi automasaj;
- sauna - de 1-2 ori pe săptămână, niciodată după efortul principal, ci după un antrenament uşor, de revenire, de obicei în ziua următoare concursului sau unei zile de antrenament dificile.

La domiciliu, sportivul poate utiliza, în funcţie de condiţii şi împrejurări, alte forme de recuperare, precum:

- baia prelungită în cadă, eventual cu adaos de sare de Bazna, tei, muşeţel etc;
- dieta alimentară - adecvată specificului efortului (hiperproteică, hipergiucidică etc), din care nu trebuie să lipsească produsele lactate, fructele şi sucurile naturale, vegetalele etc;
- relaxarea autogenă - efectuată individual, după însuşirea ei corectă de către sportiv,
- medicaţia de refacere — conţinând polivitamine, poliminerale, tablete energizante, susţinătoare de efort fiind special pentru funcţiile hepatice, tonice psihice etc, numai după prescripţiile medicului şi în strânsă legătură cu natura efortului probei sau ramurii sportive şi a perioadei de pregătire;
- odihna activă - mers, plimbări în aer liber (de preferinţă parcuri), lectură, alte sporturi (şah, biliard, etc);
- odihna pasivă - somnul; durata somnului este variabilă, în funcţie de caracteristicile individuale ale sportivilor, trebuie să se desfăşoare în condiţii propice (întuneric, linişte, camere aerisite, temperaturi moderate); somnul asigură refacerea completă pe toate planurile.

Volumul efortului in antrenamentul sportiv

Competiţia - scopul activităţii sportive de performanţă reclamă, din partea participanţilor, depunerea unor eforturi fizice şi psihice foarte mari. Adaptarea organismului la aceste eforturi intense se realizează prin antrenament - proces de pregătire de lungă durată, conceput ca un sistem motric-funcţional menit să asigure premisele realizării performanţei optime în concurs.
După cum am mai spus, volumul efortului — reprezintă cantitatea totală de lucru mecanic efectuat într-o lecţie de antrenament sau ciclu de pregătire, stabilită prin însumarea eforturilor (mişcărilor) depuse de sportiv.
Este o noţiune diferită de volumul timpului de antrenament, care reprezintă durata unei lecţii de antrenament, numărul antrenamentelor dintr-o zi sau un ciclu de pregătire sau numărul total de ore de antrenament dintr-un ciclu de pregătire.
Aprecierea volumului efortului doar pe baza volumului temporal al antrenamentului poate genera concluzii eronate deoarece, în primul rând, o parte a timpului destinat pregătirii este afectat lecţiilor teoretice, analizelor etc. iar, în al doilea rând, conţinutul lecţiei de antrenament poate influenţa mărimea efortului (învăţarea unor noi procedee tehnice determină scăderea efortului).

Volumul efortului in Aikido (volumul motric al antrenamentului) este exprimat de:
- suma exercitiilor de incalzire
- suma execuţiilor tehnico-tactice (randori);
- suma acţiunilor sportive efectuate (tehnici de aikido);
- suma execuţiilor parţiale sau integrale (kata).

Volumul este reprezentat, cu alte cuvinte, de suma eforturilor depuse de sportiv într-un interval de pregătire (lecţii sau ciclu de antrenament).

Durata efortului in antrenamentul sportiv

Durata efortului - este perioada de timp în care organismul depune un anumit efort.
Durata efortului nu coincide decât rareori cu durata unei lecţii de antrenament, fiind dependentă de particularităţile probei sau ramurii de sport respective şi de scopul urmărit:
Durata efortului influenţează direct gradul de solicitare a organismului în cazul în care ceilalţi parametrii rămân constanţi.
Prin urmare, durata efortului reprezintă un parametru important pentru nivelul de solicitare a organismului, solicitarea fiind direct proporţională cu durata efortului în cazul menţinerii constante a intensităţii.

Cum poate sportivul sa isi dezvolte rezistenta

Rezistenţa se dezvoltă doar atunci când se învinge oboseala şi organismul îşi modifică comportamentul în funcţie de această stare. În educarea rezistenţei sunt esenţiali următorii factori:
a. intensitatea exerciţiului - gradul de solicitare faţă de capacitatea maximă:
b. durata efortului,
c. durata pauzelor între repetări
d. caracterul odihnei
e. volumul efortului sau numărul de repetări

Mijloacele de dezvoltare a rezistenţei

Prima etapă a dezvoltării rezistenţei generale include exerciţiile ciclice de lungă durată cu intensitate scăzută (crosul, mersul pe schiuri, pe bicicletă, înotul, mersul la deal, alergarea de lungă durată cu viteză moderată.

Prima etapă - pentru începători se recomandă mersul-plimbare când foarte liniştit, lent, când ceva mai rapid. După 2 săptămâni se trece la alergarea uniformă a cărei durată creşte treptat (1000 m în în 6-7 min., iar femeile 1000 m în 7-8 min.).

Etapa a doua - are ca mijloc de bază exerciţiile din propria ramură de sport, durata 2,5-3 luni şi intensitatea se stabileşte la un nivel la care frecvenţa cardiacă creşte de două ori sau ceva mai mult în comparaţie cu starea de repaus şi se caracterizează prin echilibru.

Etapa a treia - este îndreptată spre îmbunătăţirea posibilităţilor anaerobe ale organismului şi durează 1-2 luni. Mijloacele de bază care se întrebuinţează sunt:
- exerciţii executate în condiţii îngreunate ;
- exerciţii executate în condiţii uşurate;
- exerciţii executate în condiţii obişnuite.

Etapa a patra - dezvoltarea rezistenţei speciale, urmăreşte obţinerea celor mai înalte rezultate sportive pe seama îmbunătăţirii rezistenţei speciale.
Durata este de 4-7 luni, cu repetări multiple ale exerciţiilor tehnico-tactice în condiţii de dificile: intensitate identică sau superioară concursului, creşterea duratei lucrului neîntrerupt, creşterea tempoului, sau duratei executiilor.


Individualizarea antrenamentului sportiv

În antrenamentul sportiv, este necesar să se respecte corespondenţa dintre posibilităţile organismului şi cerinţe. Disproporţia dintre solicitare şi posibilităţile fizice şi psihice ale sportivului pot fi dăunătoare.
Principiul individualizării cere ca scopurile şl sarcinile pregătirii, forma, caracterul, intensitatea şi durata exerciţiilor fizice, să fie alese în conformitate cu sexul şi vârsta sportivilor, cu posibilităţile funcţionale, cu gradul de pregătire sportivă şi starea sănătăţii, ţinându-se seama de calităţile psihice şi de trăsăturile de caracter ale acestora.
Acest lucru presupune cunoaşterea particularităţilor sportivilor, controlul permanent al comportării lor, al acordării eforturilor din antrenament cu posibilităţile fizice şi psihice.
Instructorul trebuie să ştie cum reacţionează sportivul la efort, la situaţiile din concurs, în timpul antrenamentelor, după antrenamente, capacitatea de revenire la valorile fizice normale. Individualizarea se bazează şi pe cunoaşterea condiţiilor de viaţă, muncă, învăţătură, odihnă a intereselor şi năzuinţelor sportvului.
Principiul individualizării nu poate fi confundat cu procedeul de lucru, de altfel răspândit în activitatea practică şi anume munca individuală a instructorului cu fiecare sportiv în parte.
Instructorii trebuie să recurgă la căi şi mijloace adecvate personalităţii fiecărui sportiv în parte, pentru că principiul individualizării implică măsuri potrivite nu numai în privinţa instruirii, dar şi a educaţiei, corespunzător fizionomiei morale şi trăsăturilor de caracter.

Călirea organismului

Omul vine permanent în contact cu mediul fizic extern şi pentru aceasta el trebuie să se adapteze la variaţiile de temperatură, umiditate, mişcarea aerului, radiaţii. Capacitatea de adaptare se manifestă diferit: unii oameni răcesc uşor, iar alţii nu se îmbolnăvesc chiar dacă fac baie în râuri sau locuri în sezonul rece, pentru că sunt căliţi. Această călire le permite să se adapteze rapid la varietăţile de temperatură, lucru important pentru sănătatea omului.
Acţiunea repetată a excitaţilor veniţi din mediul extern cu o anumită intensitate şi într-o anumită ordine provoacă la început o serie de reflexe de apărare care ulterior se transformă în reflexe condiţionate. Crearea acestor reflexe se petrece numai dacă factorii acţionează repetat - prelungit asupra organismului.
Prin urmare, călirea este metoda prin care folosirea factorilor naturali - apa, aerul, soarele, vântul, radiaţiile solare — după anumite principii şi reguli realizează mărirea rezistenţei generale a organismului faţă de variaţiile mediului extern şi faţă de îmbolnăviri. Combinând metoda cu practicarea exerciţiilor fizice şi sportului în aer liber, rezistenţa generală a organismului creşte şi mai mult, iar influenţa asupra funcţiilor fiziologice este benefică. Privitor la călire deosebim două noţiuni:

Principiile călirii

Deoarece călirea este un antrenament al aparatului termoreglator, aceste principii sunt asemănătoare cu cele ale antrenamentului sportiv.
Continuitatea - încă din prima copilărie, corpul trebuie călit sistematic, zi de zi. Expunerea sistematică duce la reflexe condiţionate de adaptare şi de apărare, cu efecte favorabile. Influenţa frigului duce la îngroşarea stratului cornos ai pielii, scade conductibilitatea termică şi tot odată, se micşorează pierderea de căldură a organismului.

Gradaţia constă în folosirea gradată a factorilor de mediu, a intensităţii, cât şi a duratei de expunere. Călirea începe de obicei, în sezonul cald, când solicitarea organismului este mai puţin intensă din partea factorilor de mediu (aer, apă, etc.). Dacă intensitatea unui excitant nu se măreşte progresiv, el devine insuficient scopului propus. Expunerea abuzivă are efecte negative.

Variaţia intensităţii, corespunde cu principiul alternării eforturilor din antrenamentul sportiv. După realizarea unui oarecare grad de călire, organismul trebuie să fie obişnuit cu influenţa unor excitanţi cu intensităţi variabile şi cu o durată de timp diferită (expunere alternativă la cald şi rece, timp scurt, dar repetat în condiţii variate de mediu, alternat cu un timp mai îndelungat).

Variabilitatea (diversitatea) mijloacelor de călire. Trebuie să se folosească factori cât mai diverşi şi mijloace cât mai variate:
- băi de aer, de apă şi soare în acelaşi timp, proceduri cu apă, expunere la aer cald şi rece, uscat şi umed, vânt, ploaie;
- combinarea acestori factori simultan cu practicarea exerciţiilor fizice în aer liber în condiţii meteo variate;
- fricţionarea cu un prosop umed, spălatul cu apă rece până la brâu; practicarea turismului, înotului, schiului, a jocurilor în aer liber, etc.

Individualizarea mijloacelor de călire.

Trebuie să se ţină cont de particularităţile individuale (vârstă, sex, stare de sănătate, tip de sistem nervos). O atenţie deosebită trebuie să se acorde pregătirii prealabile a organismului. Individualizarea capătă o importanţă deosebită la copiii mici, la vârstnici, la persoanele în convalescenţă şi la femeile gravide.


Rezistenta

Rezistenţa este capacitatea organismului de a efectua un lucru mecanic de o anumită intensitatea, o perioadă de timp cât mai îndelungat fără scăderea eficienţei activităţii.
În funcţie de tipul de oboseală, de tipul de activitate motrică, de modul particular în care este solicitată, rezistenţa se prezintă sub mai multe variante:
- după specificul efortului, rezistenţa este generală şi specifică.
Rezistenţa generală este aşa numita "rezistenţă de bază", independentă de o activitate motrică;
Rezistenţa specifică se referă la rezistenţa regională şi locală.
- după modul de desfăşurare a proceselor oxidative, în funcţie de sursele energetice mobilizate se definesc rezistenţa aerobă şi anaerobă.
- după durata efortului, rezistenţa este: scurtă, medie şi lungă.
Rezistenţa este într-o strânsă legătură cu celelalte calităţi motrice şi specialiştii o prezintă ca: rezistenţa în regim de forţă şi rezistenţă în regim de viteză. Se deosebesc patru tipuri de rezistenţă:
a) rezistenţa intelectuală (neuropsihică) – capacitatea de a efectua timp îndelungat activităţi ce solicită intens intelectul omului (jocul de şah, exerciţiile de matematică);
b) rezistenţa senzorială, activitatea trăgătorilor în timpul antrenamentelor şi competiţiilor, care solicită intens organele de simţ;
c) rezistenţa emoţională, care exprimă capacitatea omului de a efectua o activitate prelungită în condiţiile unui stres emoţional deosebit (alpinism, auto-moto, concursurile cu miză mare, etc.);
d) rezistenţa fizică locală, regională, generală (se mai numeşte şi vegetativă pentru că limitele ei sunt determinate în special de capacităţile funcţionale ale sistemului cardiovascular şi aparatului respirator.

1. Mijloace şi metode care accelerează refacerea neuropsihică:

- psihoterapia: demonstraţia, desensibilizarea, detensionare, activare, convorbiri, sugestie, tehnici de relaxare neuropsihică, autosugestie, antrenament psihosomatic sau training autogen, medicaţie neurotropică, etc;
- acupunctura, acupresură;
- oxigenare şi aeroionizare negativă (naturală sau artificială);
- odihna activă şi odihna pasivă (somnul);
- hidroterapia caldă (la 38° — 40° C, duş sau cadă în care se pot adăuga săruri de bazna, frunze de tei, nuc, flori de muşeţel, iodură de potasiu 1 %;
- masaj: manual, hidromasaj, masaj-reflex, vibromasaj, electromasaj;
- medicaţie la indicaţia medicilor: vitaminele grupului B, P, Mg, lecitină, glicocol, sărurile acidului aspartic, hipnosedative, piracetam, piravitam, etc.

2. Mijloace şi metode care accelerează refacerea neuromusculară:

- hidroterapie caldă (duş, cadă, bazin);
- saună (uscată, la 80° C);
- masaj (manual, efleuraj, vibraţii, hidromasaj, masaj reflex);
- antrenament psihosomatic (training autogen);
- acupunctura, acupresură, tehnici de relaxare musculară;
- baropresiune locală (musculară);
- odihnă activă şi pasivă;
- reechilibrare, hidroelectrolitică la 30 min. după efort;
- dietă (alcalină, hidroglucidică, bogată Tn vitamine şi oligoelemente;
- medicaţia (glucoza, sodiu, potasiu, calciu, fosfor, magneziu, vitaminele grupului B, vitamina E, ATP, miorelaxante, glutanionul, folcisteina, lecitină, acidul aspartic, etc).

3. Mijloace şi metode de accelerarea a refacerii cardio-respiratorie:

- oxigenare naturală sau artificială;
- reechilibrare hidroelectrolitică la 30 min., după efort;
- odihna activă şi pasivă (somnul, odihna);
- hidroterapia caldă şi sauna săptămânală;
- masajul zilnic;
- antrenamentul psihosomatic, tehnici de relaxare, etc;
- acupunctura, acupresura;
- dieta alcalină după efort, bogată în minerale, potasiu,
- vitamine, glucide, proteine, etc.];
- medicaţia (ATP, potasiu, magneziu, aspartaţii de potasiu şi magneziu, glucoza, vitaminele E şi C, I - carnitină, etc).

4. Mijloace şi metode care accelerează refacerea endocrino-metabolică:

-oxigenarea şi aeroionizarea negativă (naturală, artificială);
- tehnici de relaxare neuromusculară;
- reechilibrarea hidroelectrolitică după efort;
- psihoterapie;
- masajul, acupunctura, acupresura;
- odihna activă [în special în climat de cruţare, la 600 —800 m);
- medicaţia (piracetam, piravitam, vitaspol, polimeralizant S şi extracte glandulare
- revitaloase C, lecitină, glicocol, săruri de acid aspartic, etc.)
După apartenenţă, mijloacele şi metodele de refacere se clasifică astfel:

1. Mijloace fizio-hidro-balneoterapeutice:

Hidroterapie caldă: duş, cadă, bazin 38 ~ 40° C, putându-se adăuga săruri de Bazna, iodură de potasiu; plante: flori de tei, muşeţel, foi de nuc, duş subacval, saună la 80° C, masajul natural, instrumental: vibromasaj, electromasaj, masajul reflex, baropresura locală, musculară, climatoterapia de cruţare, refacere la 600 — 800 m altitudine);

2. Mijloace psihoterapeutice (convorbiri, sugestie - autosugestie, tehnici de relaxare, neuropsihică, neuromusculară, antrenament psihosomatic, etc;

3. Mijloace dietetice (alimentaţia de refacere - normocalorică, normoproteică sau uşor hipoproteică, hipolipidică, hiperglucidică, bogată în radical alcalini vitamine şi oligoelemente;

4. Mijloace farmacologice:

a) complexe vitaminice: Vitamine de toate felurile, în complexe, niciodată vitamine sagulare, multivitamins People's choice (Cosmo - vit 2), polivitaminizant S, viplex, cavit 9 Forte, 9 — vita, supradyn, multibiona, etc.;
b) complexe minerale: polimineralizant S, ultramineralizant (produs SUA foarte bun), mineral Plus - 6, izostar, Ca, Mg, P, Fe, şa.,
ferglurom, glubifer, multiminerale;
c) compuşi glucidici: mierea, glucoza, energizant, fructoză, etc;
d) aminoacizi şi concentrate proteice: lecitină, acid aspartic, algutol, plantofort, efortex, osolecitină, glumaţi de sodiu şi potasiu, aspartaţi de potasiu şi magneziu, arginină, lizină, L - carnitină
[mobilizează arderea grăsimilor);
e) produse diverse: neurotrope: piritnol, piracetam, piridin (produs mai nou, conţine piritinol ( 2 vitamine), lecitină; hepatotrope: silimarina, fortavit, LIF — 52, polen + vitamine, fortavit, inosină,
aslavital folisteină, geriforte.

5. Odihnă activă şi pasivă (somn)


Igiena echipamentului

Echipamentul creează un microclimat favorabil, ajutând organismul în procesul de termoreglare. îmbrăcămintea (maieu, tricou, trening.etc.) are rolul de a limita pierderea de căldură pe timp friguros, de a micşora absorbţia razelor pe timp călduros, iar pe timpul efortului de a ceda surplusul de căldură, dacă este cazul, în acest scop echipamentul (ţesătura, materialul) trebuie să fie permeabil pentru aer, să prezinte conductibilitate termică, să aibă porozitate mare, să fie higroscopică (să absoarbă repede transpiraţia şi să o evapore).
În vederea îndeplinirii condiţiilor menţionate, îmbrăcămintea trebuie să satisfacă următoarele cerinţe: să corespundă climei, vârstei, sexului, sportului respectiv; să permită pătrunderea aerului; să absoarbă cât mai puţin substanţele rău mirositoare sau toxice; să fie trainică, solidă, economică; să încălzească uniform corpul; croiala să lase libere mişcările.
Echipamentul trebuie sa asigure protecţie împotriva agenţilor fizici şi mecanici (apărători, glezniere, genunchere, suspensoare, căşti etc.).

Igiena salilor de antrenament

a) amenajări de bază, unde se practică exerciţiile fizice şi sportul (sala, terenul);
b) amenajări auxiliare sanitare (garderobe, vestiare, duşuri, W.C.-uri, cabinete medicale);

Igiena materialelor sportive

Proasta calitate a saltelelor, precum şi asezarea lor neglijentă la locul de antrenament, provoacă traumatisme. Se impune aşadar ca acestea să fie depozitate în locuri special amenajate şi întreţinute corespunzător.

Igiena regimului zilnic de activitate

Un regim corect (igienic) de viaţă este important pentru orice om, cu atât mai mult pentru un sportiv, iar pentru unul de performanţă este absolut obligatoriu.
El asigură longevitatea în sport, creează premisele unor performanţe înalte, face ca sportivul să reziste la cele mai mari solicitări, duse până la limita fiziologică a organismului. Starea perfectă de sănătate, o mare capacitate de efort, nu se pot realiza decât prin respectarea cu stricteţe a unui regim zilnic corect, cu renunţarea la o serie de tentaţii. Nerespectarea "antrenamentului invizibil" cum se mai numeşte regimul corect şi igienic de activitate duce la instalarea oboselii cronice şi a supraantrenamentului; afectează starea de sănătate şi contribuie la scăderea capacităţii de efort şi la instalarea unui ridicat grad de uzură, cu reducerea longevităţii sportive.


Despre Viteza

Viteza reprezintă "capacitatea omului de a efectua acţiunile motrice într-un timp minim" sau "capacitatea de a executa rapid mişcarea";
Viteza reprezintă capacitatea aptitudinală (de obicei nativă) a unui sportiv de a reacţiona sau de a efectua un anumit gest motric, izolat sau integrat într-o structură, simplu sau complex, într-un timp cât mai scurt posibil.

Forme de manifestare ale vitezei

Viteza se manifestă sub formă şi aspecte diferite:
viteza de reacţie, viteza de execuţie, viteza de repetiţie, viteza de deplasare [viteza integrală], viteza de opţiune, viteza de angrenare.

Viteza de reacţie – sau reacţia de răspuns sau timp de latenţă, este capacitatea unui subiect de a răspunde printr-un gest motric (simplu sau complex) la un stimul cunoscut sau neprevăzut (ce poate fi: vizual, acustic, etc).
Reacţia la diferitele semnale poate fi reacţie simplă care constă într-un răspuns concret la un semnal standard, dinainte cunoscut, care apare însă inopinant (atacul) şi reacţie complexă care se manifestă în două situaţii: reacţia la obiecte sau segmente ale corpului în mişcare şi reacţia la alegere.
De pildă, un practicant de Aikido ca să efectueze cu succes un procedeu trebuie să întreprindă următoarele:
1. Să vadă, simta atacul;
2. să aprecieze direcţia, viteza si forta atacului;
3. să aleagă planul de acţiune;
4. să realizeze planul, si sa execute procedeul.

Viteza de execuţie reprezintă timpul scurs de la începutul până la sfârşitul mişcării, viteza cu care se efectuează o mişcare şi care este determinată în mare măsură de nivelul tehnicii.
Dintre cele patru faze:
- recepţionarea şi transmiterea stimulului;
- faza centrală de prelucrare a mesajului;
- transmiterea spre muşchi a răspunsului motor
- faza de răspuns
Viteza de execuţie o reprezintă pe ultima, concretizată prin execuţia mişcării comandate. Viteza de execuţie poate fi solicitată în practică în două variante principale:
a. situaţii standard în care parametrii sunt cunoscuţi (tragerea la talere aruncate din turn);
b. situaţii neprevăzute, întâlnite mai ales in artele martiale si jocurile sportive.
In concluzie, viteza de reacţie şi de execuţie cuprinde perioada de timp ce se consumă din momentul apariţiei semnalului până la încheierea completă a actului motric adecvat.
Viteza de execuţie se poate perfecţiona prin exerciţii judicios selecţionate şi metodic eşalonate în cadrul ciclului săptămânal de antrenament. Se recomandă în acest scop mai ales actiunile si jocurile dinamice.

Viteza de repetiţie

În unele probe şi discipline sportive, viteza de repetiţie poate fi hotărâtoare.
Frecvenţa maximă a mişcărilor succesive în unitatea de timp exprimă viteza de repetiţie a actului motric dat.
Cea mai răspândită proba de testare este metoda "TAPPING" (număr maxim de atingeri cu creionul pe o hârtie în unitatea de timp, sau o placă metalică cu un electrod care închide un circuit de fiecare dată - numărul atingerilor realizate fiind redat de un calculator numeric).
Se mai utilizează şi "testul maşinii de scris", cronometrând timpul consumat de subiect pentru apăsarea celor 85 de taste din claviatura maşinii de scris.
Acest tip de viteză este mai greu de dezvoltat (până la 10 ani viteza de repetiţie progresează lent, ca după aceea să asistăm la o dezvoltare explozivă.

Viteza de deplasare

Ea oglindeşte posibilităţile momentane ale sportivului pentru parcurgerea, cu maximum de viteză, a unei distanţe date.

Cum poate fi evaluata forma sportiva ?

a) Criterii Obiective

Starea de sănătate perfectă. Ea are o influenţă majoră asupra formei sportive, întrucât orice apariţie a unei dereglări funcţionale sau a unui focar infecţios produce efecte nedorite ce pot merge până la pierderea stării optime de pregătire.

b) Criterii Subiective

Criteriile subiective includ acele informaţii care nu pot fi precis măsurate şi evaluate, privind comportamentul, nivelul conştiinţei de sine, capacitatea de integrare în mediu, etc, fiind mai ales de natură psihică şi socială. 0 parte dintre aceşti indicatori pot fi evaluaţi prin teste psihologice standardizate, altă parte putând fi determinaţi prin observaţii sau convorbiri directe cu sportivul, iar alţii prin autoevaluare psihică sau pe baza caietului de antrenament:
- nivelul proceselor şi al fenomenelor' psihice poate fi determinat prin teste psihologice, ce ofera informaţii cu privire la capacitatea de performanţă psihică a sportivului (nivel al psihomotricităţii, raport excitaţie - inhibiţie, capacitate mentală, reactivitate complexă);
- autocontrolul şi încrederea în forţele proprii apreciată lucid şi cu simţul realităţii, ele putând fi determinate prin convorbiri directe cu sportivul;
- comportamentul de ansamblu al sportivului caracterizat, în starea de formă sportivă, printr-o anumită ţinută, mimică, verbalizare, etc. strict individualizată, dar posibil de cunoscut de către antrenor;
- dorinţa de antrenament şi concurs, urmare directă a acumulărilor din antrenamente, a stării fizice foarte bune şi a tonusului psihic generat de această stare de bine şi de armonizare cu mediul;
- capacitatea de refacere foarte bună evidenţiată de cantitatea şi calitatea somnului.


Dezvoltarea mobilitatii

Dezvoltarea mobilităţii are scopul de a favoriza efectuarea procedeelor tehnice, cu uşurinţă şi cursivitate.
Pentru dezvoltarea mobilităţii se recomandă:
1. Pregătirea trebuie să înceapă la 10-13 ani.
2. întreruperea practicării exerciţiilor de mobilitate nu poate depăşi o săptămână, în caz contrar mobilitatea este greu de refăcut la nivelul atins anterior.
3. Exercitiile de mobilitate executate de două ori pe zi (dimineaţa şi seara) dau rezultatele cele mai bune.
4.Se va urmări efectuarea unor exer citii speciale pentru mobilitate, dar şi acelor de tehnică, cea mai eficace parte a execuţiei va fi aceea în care se atinge amplitudinea maximă, fără ca să apară senzaţia de durere.
5. Paralel cu exerciţiile de forţă, se recomandă şi folosirea exerciţiilor de mobilitate,
6. înaintea exerciţiilor de mobilitate se recomandă o bună încălzire (până la apariţia transpiraţiei) şi în special a articulaţiilor asupra cărora se va acţiona.
7. Nu se recomandă lucrul pentru dezvoltarea mobilităţii când organismul este obosit, după eforturi de forţă şi rezistenţă, exerciţiile nu mai au eficacitatea dorită.
8. Numărul de repetări ale exerciţiilor în fiecare grupă trebuie să crească treptat, aproximativ de la 8-10 în prima lecţie, până ia 80-120 la sfârşitul lunii a treia de exerciţii zilnice; cel mai mare număr de repetări în cadrul unei lecţii a îndoirii coloanei vertebrale este de 90-100, a articulaţiei coxo-femurale de 60-70, a articulaţiei umărului de 50- 60 şi a altor articulaţii de 20-30.
9. Exerciţiile pentru dezvoltarea mobilităţii vor fi selecţionate în funcţie de nivelul de pregătire al executanţilor.


Modalitatile de imbunatatire a fortei

La alegerea mijloacelor se impune respectarea criteriilor:
a. Cunoaşterea topografiei şi acţiunii principalelor grupe de muşchi, pentru că doar anumite grupe musculare, doar anumite direcţii ale angajării lor, corespund cerinţelor tehnicii sportive.
b. Stabilirea numărului de execuţii. Trebuie să se reziste tentaţiei de a se efectua un mare număr de exerciţii în cadrul unei lecţii;
c. Succesiunea exerciţiilor: se activează la început grupe musculare mici, apoi se fac exerciţiile care se adresează grupelor musculare mari.
Ordinea este: exerciţii pentru muşchii gâtului, braţelor, centurii scapulare apoi pentru abdomen, spate şi muşchii picioarelor.
Exerciţiile cu învingerea propriei greutăţi sunt folosite încă de la începutul sportului de performanţă (flotări, tracţiuni, genuflexiuni, săriturile de pe loc pe ambele picioare sau pe un picior). Asemenea exerciţii reclamă însă limitări pentru a nu perturba coordonarea neuromusculară.
Exerciţiile cu partener (deplasare, ridicare, balansare, transport, luptă) sunt accesibile, stimulative, complexe (cu momente izometrice şi dinamice) şi angrenează mari grupe musculare şi regimuri diferite de efort.
Exerciţiile de accelerare - frânare constau dintr-o suită de acţiuni motrice rapide alternate cu frânări energice.
Exerciţiile izometrice, care prezintă unele avantaje (economia de timp, aparatura relativ simplă, posibilitatea dezvoltării grupelor musculare în anumite poziţii.

Forţa sportivă

În funcţie de modul de solicitare forţa este denumită:
1.
generală, cand invingerea unei rezistenţe se face pe seama încordării grupelor principale de muşchi;
2.
specifică, atunci când învingerea diferitelor tipuri de rezistenţă se face pe baza încordării anumitor grupe de muşchi.
Forţa nu se manifestă în stare pură, ci în combinaţie cu alte calităţi motrice.
Efectuarea unui act motric specific unei ramuri sportive face ca forţa să se implice în mod diferit, marcând particularităţi distincte.
în această direcţie se evidenţiază trei forme principale de manifestare a forţei:
- forţa maximă (forţa absolută);
- forţa explozivă (detenta), forţa în regim d e viteză;
- forţa în regim de rezistenţă.

a. Forţa maximă se distinge prin:

- forţa maximă statică, ce se manifestă printr-o contracţie a întregului sistem muscular pentru a învinge o rezistenţă care depăşeşte capacitatea. Contracţia muşchiului, în această situaţie, este o contracţie izometrică care se manifestă fără modificarea formei, fără apropierea capetelor muşchilor, dar cu creşterea foarte mare a tensiunii musculare;
- forţa maximă dinamică se realizează printr-o contracţie maximă în cadrul unui act motric. Ea se manifestă prin învingerea de către muşchi a unei rezistenţe externe, având de a face cu o contracţie ce face ca muşchiul să se scurteze.

b. Detenta (forţa explozivă sau forţa în regim de viteză) este capacitatea unor grupe de muşchi de a dezvolta forţa maximă într-un timp cât mai scurt. Detenta se manifestă diferit la segmentele corpului (un boxer poate avea o foarte bună detentă - forţă explozivă - la membrele superioare şi mai puţin bună la cele inferioare). Se consideră că există o bună relaţie între forţa de contracţie izometrică şi rapiditatea execuţiei unei mişcări.
Detenta este determinată de forţa maximă, dar şi de un alt tip de forţă denumită forţă "de demarai (capacitatea de a realiza o forţă maximă chiar la debutul mişcării) având ca efect obţinerea unei mari viteze iniţiale.
Pentru a avea o bună detentă trebuie să acţionăm fie prin mărirea forţei maxime, fie prin creşterea vitezei de contracţie a muşchilor, fie prin îmbinarea celor două (de preferat).
Ultima variantă este cea mai eficientă, completându-se reciproc în funcţie de situaţiile concrete — forţă maximă sau viteză de contracţie.

c. Forţa în regim de rezistenţă reprezintă capacitatea de a depune un efort de forţă timp îndelungat.

O formă particulară este detenta în regim de rezistenţă, calitate foarte importantă în multe ramuri de sport, în care segmentele corpului trebuie să efectueze mişcări explozive timp îndelungat (box, scrimă, arte martiale).

Raportul dintre forţă şi greutatea corpului. Se consideră că 1 kg forţă trebuie să corespundă la 1 kg greutate corporală. Forţa absolută se măsoară odată cu creşterea greutăţii corpului.

Îndemânarea

Orice act motric, pentru a fi efectuat, necesită un grad mai redus sau mai înalt de îndemânare. Îndemânarea este o calitate genetică, dar se şi cultivă prin procesul de antrenament.

Definiţia îndemânării

Indemânarea reprezintă o formă de exprimare complexă a capacităţii de performanţă prin învăţarea rapidă a mişcărilor noi şi adaptarea rapidă la situaţii variate, conform specificului fiecărei ramuri de sport sau al altor deprinderi motrice de bază şi aplicative.
Îndemânarea este capacitatea de a rezolva rapid şi cât mai bine sarcinile motrice, mai ales cele care apar pe neaşteptate; ea reprezintă o treaptă superioară a capacităţii sportivului de a-şi coordona mişcările. Este organic legată de forţă, viteză, rezistenţă şi supleţe.
Îmbunătăţirea acestor calităţi contribuie la îmbunătăţirea îndemânării.


Motivele alegererii practicării sportului de performanţă

Ne punem mereu întrebarea:
- de ce un individ alege o anume activitate şi nu alta ?
- de ce alege activitatea sportivă, ce-i oferă, în ce scop o face, care este motivaţia, ce-l trimite către o astfel de acţiune?
Pentru cei mici, răspunsul poate fi: mişcarea, jocul, libertatea de a "zburda" în voie, satisfacţia întrecerii, cunoscând că activitatea de bază a lor este "joaca".
Sportul de performanţă însă nu mai este o "joacă", el presupune voinţă, renunţări, eforturi intense, stres repetat şi multe privaţiuni.
Pentru ce toate acestea, cu ce poate compensa sportul atâtea "suferinţe" ?
Iată motivele pentru care tinerii practică sportul:
1. Nevoi motorii (nevoia de a cheltui energie, nevoia de mişcare);
2. Afirmarea de sine (condiţii favorabile ale afirmării de sine);
3. Căutarea compensaţiei (complementară şi de echilibru);
4. Tendinţe sociale (nevoia de afiliere, de integrare în grup);
5. Interesul pentru competiţie (nevoia de succes, de a se compara cu alţii, nevoia de a se opune altuia, dorinţa de neprevăzut, plăcerea trăirii concursului, a tensiunii lui etc);
6. Dorinţa de a câştiga (dorinţa de posesiune - loc în clasament, glorie, recompense materiale);
7. Aspiraţia de a deveni campion (exigenţă, autoafirmare, interese materiale, influenţa altora);
8. Agresivitate, adversitate şi combativitate;
9. Gustul riscului (jocul cu viaţa, nevoia de a fi în situaţii periculoase, nevoia de a-şi arăta curajul);
10. Atracţia către aventură (dorinţa de neprevăzut, dorinţa de rezolvare a unor situaţii limită).

Pregătirea psihologică a sportivului

Monitorizarea psihologică în sportul de înaltă performanţă reprezintă evaluarea obiectiva, in timp util, a răspunsului psihologic al sportivului la antrenament prin investigări şi observări realizate pe parcursul desfăşurării procesului de pregătire.
Ea are ca scop optimizarea pregătirii şi creşterea performanţelor sportive prin: cunoaşterea particularităţilor psihoindividuale ale sportivilor, consilierea instructorilor în privinţa particularităţilor sportivilor, compararea diferitelor etape de pregătire din punctul de vedere al efectelor psihologice, cunoaşterea evoluţiei componentelor psihologice care contribuie la creşterea performanţelor sportive, localizarea unor erori şi a cauzelor eşecurilor în antrenament sau competiţii şi stabilirea necesităţilor de intervenţie psihologică.
Acest factor al antrenamentului are un rol deosebit în pregătire, amplificat de creşterea durităţii antrenamentului (densitate şi complexitate a instruirii, intensitate şi volum mare de efort, etc), de creşterea continuă a numărului mare de concursuri şi de sporirea importanţei acestora.

Antrenamentul refacerii dupa efort a sportivului

Marile performanţe sportive sunt direct legate de creşterea cantitativă şi calitativă a antrenamentelor (numărul orelor de antrenament, volumul şi intensitatea efortului).
Solicitarea tot mai mare a organismului impune refacerea rapidă a capacităţii de efort, pentru ca sportivul să facă faţă numeroaselor lecţii de antrenament şi pentru a răspunde cu succes solicitărilor competiţionale.
Refacerea presupune nu numai odihna (activă, pasivă, varianta intervalelor de odihnă între exerciţii între antrenamente, între concursuri) ci şi variaţia efortului în cadrul ciclului zilnic, săptămânal, lunar, anual.
Mijloacele practice trebuie să aibe în vedere natura şi clasificarea efortului (neuro-muscular, cardio-vascular etc.) pentru care se preconizează diferit aceste mijloace: psihoterapia, hidroterapia, masaj, oxigenare, aeroipnizare, medicaţia de refacere, alimentaţia, reechilibrarea hidroelectrolitică, etc. Aceste măsuri de refacere, pentru a fi eficiente, obligă pe sportiv la respectarea normelor de bază ale vieţii sportive, un regim corect de muncă şi de odihnă, şi evitarea exceselor de orice natură.

Functiile sportului

Apariţia exerciţiilor fizice a fost condiţionată de latura materială a vieţii sociale, dar şi de alţi factori: ştiinţă, religie, cultură etc.
Sportul are multiple valenţe educative în zilele noastre:
1. contribuie la dezvoltarea multilaterală a individului;
2. sportul îi modelează pe indivizi;
3. stimulează activitatea de cercetare asupra capacitaţii omului, sistemelor şi organelor sale;
4. promovează ideea de prietenie, contribuie la creşterea prestigiului ( individ-comunitate-naţiune);
5. contribuie la menţinerea stării de sănătate;
Sintetizând aceste valenţe educative putem spune că sportul are următoarele funcţii:

Pe plan social:

- Funcţia de perfecţionare a dezvoltării f izice, în sensul armoniei şi proporţionalităţii.
- Funcţia de dezvoltare şi perfecţionare a capacităţii motrice, care conduce la formarea calităţilor motrice, a deprinderilor şi priceperilor motrice, la capacitatea de însuşire şi coordonare a mişcărilor la nivel general, dar mai ales la capacitatea motrică specifică pentru sportul de performanţă.
- Funcţia sanogenetică – igienică, care vizează menţinerea unei stări optime de sănătate a celor ce practică exerciţiile fizice, creşterea potenţialului funcţional al organelor şi sistemelor organismului, perfecţionarea funcţiilor vitale, baza sănătăţii şi capacităţii de muncă.
- Funcţia recreativă cu cele două sensuri, de practicant şi beneficiar al exerciţiului fizic, şi în al doilea rând ca spectator. Ea permite recreerea oamenilor prin intermediul sportului, mass-media, stadion, TV etc.
- Funcţia de emulaţie ce se materializează prin dezvoltarea spiritului competitiv, a dorinţei de depăşire şi autodepăşire, dar numai în limite corecte, regulamentare, de fair-play.
- Funcţia educativă este cea mai complexă prin aceea că educaţia fizică şi sportul influenţează dezvoltarea personalităţii omului în totalitatea ei: intelectuală, morală, estetică, tehnico- profesională.

Pe plan intelectual, influenţele sunt evidente, subiecţii primesc cunoştinţe din domenii diverse: anatomie, fiziologie, psihologie, biomecanica, igienă, pedagogie, antropelogie, biochimie etc. asigurând fondul de bază pentru cunoaşterea ştiinţifică a practicării exerciţiului fizic şi pentru conştientizarea fenomenului. Memoria, imaginaţia, atenţia, spiritul de observaţie sunt calităţi ce se dezvoltă în procesul direct de practicare a exerciţiilor fizice.

Pe plan moral, sportivii devin acţionari şi beneficiari în procesul de formare a unor deprinderi şi obişnuinţe de comportament corect în întreceri dar şi în viaţă.

Pe plan estetic, exerciţiile fizice, tehnica, activitatea tactică dusă până la măiestrie contribuie la educarea gustului pentru frumos. Cu ocazia deplasărilor la competiţii, subiecţii îşi dezvoltă acelaşi gust pentru frumuseţile naturii, al unor realizări umane pe plan socio-economic. Muzica ce însoţeşte unele execuţii sporeşte contribuţia la îmbunătăţirea unor calităţi de ordin estetic (ritm, armonie, graţie).

Pe plan tehnico-profesional – sportul dezvoltă calităţile motrice, capacitatea fizică, indicii superiori de dezvoltare morfofuncţională, necesari în activitatea productivă.
Aceste funcţii trebuie percepute ca un tot unitar, un sistem.


Cum poate fi stimulată capacitatea de performanţă a sportivului

Capacitatea de performanţă este manifestarea disponibilităţilor individului, materializată în valori obiectivede măsură: puncte, locuri în clasament, goluri marcate, kilograme ridicate, drepturi câştigate, promovări etc. Capacitatea de performanţă este determinată de:
Aptitudini, Atitudini, Antrenament şi Ambianţă.

1. Aptitudinile

Aptitudinile sunt particularităţi psihice şi fizice al omului, care stau la baza îndeplinirii cu succes a unei anumite activităţi. Aptitudinile au la bază predispoziţii anatomo-fiziologice cu care omul se naşte.
Aceste predispoziţii au originea în cromozomi şi gene, elemente prin care se transmit caracterele ereditare.
Un rol important în transmiterea acestor însuşiri şi capacităţi, îl au mediul social, munca şi educaţia. Astfel că putem spune că aptitudinile sunt o rezultantă a interacţiunii calităţilor ereditare cu condiţiile de mediu, muncă şi educaţie.

2. Atitudinile

Sunt decizii determinate de convingeri, comportamente, concepţii şi preferinţe pentru anumite activităţi. Tipuri de atitudini:
a) atitudini ca expresie a caracterului ele se manifestă ca atitudini faţă de mişcare, de sport, de antrenament, faţă de echipă, de adversari, faţă de sine etc;
b) atitudini operaţionale acestea depind de experienţa sportivului, sunt preferinţe la diverşi stimuli şi diferite situaţii;
c) atitudinile cognitive, de cunoaştere, se manifestă ca stări de prevedere, de aşteptare, de cunoaştere a adversarului, ele fundamentează gândirea tactică;
d) atitudinile evaluative constau în aceea că individul evaluează partenerii, adversarii, arbitrii, publicul, etc. şi chiar se autoevaluează;
e) atitudinile precompetiţionale sunt anticipative, evaluative, sub forma stărilor de pregătire. Pregătirea motrică are o importanţă majoră, celelalte, care privesc latura afectivă sau intelectuală, au rolul de susţinere, stimulare şi reglare a comportamentului motor.

3. Ambianţa

Este mediul material şi social care înconjoară pe sportiv, căruia îi cere să se adapteze unui sistem complex - performanţa sportivă. Condiţiile ambientale, constituite într-un complex de stimuli pozitivi sau negative şi influenţează performanţa sportivă.
Mediul social, constituit din totalitatea relaţiilor sociale, instituţii, organizaţii, cluburi, asociaţii, federaţii, factori culturali, valori sociale etc, prezintă cea mai mare influenţă asupra dezvoltării personalităţii sportivului.
Familia, şcoala, mediul sportiv [echipa, clubul, grupa) influenţează performanţa sportivă. Foarte important pentru relaţiile în cadrul echipelor sportive este capacitatea subiecţilor de a se autoanaliza şi autoevalua în mod obiectiv, care determină atitudinea faţă de realitate.

4. Antrenamentul sportiv

Este un proces pedagogic specializat care utilizează forme de activitate şi modalităţi particularizate, desfăşurat sistematic în scopul adaptării organismului la eforturi fizice intense, în vederea atingerii unor performanţe înalte.
Se vorbeşte tot mai mult de "antrenamentul total" singurul în măsură să dezvolte la maximum capacitatea de performanţă.

Etapele învăţării tehnicii

Etapele învăţării tehnicii sunt următoarele:
1. Etapa informării şi a formării reprezentării, este faza în care se crează prima imagine asupra mişcării, în care iau naştere reacţii ideomotorii iar sportivul, funcţie de spiritul de observaţie, de capacitatea de efort, de experienţa motrică anterioară îşi elaborează un plan de acţiune după care urmează primele exersări.
2. Etapa mişcărilor "grosiere" sau insuficient diferenţiate este caracterizată de primele execuţii, fază corespunzătoare primei învăţări a acţiunii, când se însuşeşte componenta principală a mişcării, când mişcările şi contracţiile musculare inutile sunt frecvente.
3. Etapa coordonării fine şi a consolidării procedeelor tehnice, denumită a "fixării şi consolidării" corespunde stadiului de precizare a acţiunii. Mişcarea prinde contur precis, este percepută în mod detaliat stabilindu-se concomitent fazele actului motric.
4. Etapa perfecţionării şi supraînvăţării procedeului tehnic. Sportivul poate să-şi exerseze acţiunile în funcţie de adversar, teren, atmosferă, public etc. Execuţiile au ritm, cursivitate, precizie şi sunt bine coordonate.
Supraînvăţarea este o condiţie obligatorie în sportul de performanţă, diferită de la unele sporturi la altele. Supraînvăţarea permite participarea intelectuală pentru că punere în valoare a unui procedeu necesită o profundă analiză mentală a situaţiei concrete, adversar, partener, teren etc.
Schema de principiu după care se însuşeşte tehnica mişcărilor elementare:
1. reprezentarea motrică ce se formează la început;
2. încercările de a transpune în practică reprezentarea;
3. repetările elementului ce se învaţă;
4. căpătarea priceperii care ulterior se transformă în
5. deprindere motrică - stereotipul dinamic

Importanta instructorului in formarea si performanta sportivului

Este cunoscut conceptul conform căruia performanţa sportivului şi evoluţia sa este determinată în mare parte de antrenorul său, de tehnicile şi procedeele de antrenare. Iată câteva din modalităţile prin care instructorul contribuie la succesul pe plan profesional al elevului său:
- Creşterea considerabilă a volumului de lucru (de antrenament) al sportivilor
- Legarea conţinutului şi metodicii antrenamentului sportiv de cerinţele de concurs ale ramurii de sport

Stresul si relaxarea

Specialiştii au ajuns de mult timp la concluzia că stresul este cel care cauzează aproape toate bolile. Această informaţie s-ar traduce în aceea că noi înşine ne provocăm propriile boli, îmbolnăvindu-ne mai mult sau mai puţin în mod conştient.
Trebuie să găsim modalităţile prin care să contracarăm stresul, să luptăm împotriva efectelor nocive ale sale, iar această luptă trebuie purtată în fiecare zi. Trebuie să găsim în fiecare zi măcar câteva clipe în care să ne putem relaxa, să ne adunăm forţele pentru a putea rezista întregii zile şi solicitărilor sale.
Relaxarea este un exerciţiu uşor de învăţat şi foarte eficient în tratamentul stresului.
Una dintre manifestările fiziologice ale stresului este tensiunea musculară. Când această tensiune este continuă timp de mai multe ore, muşchii se „obişnuiesc" cu această stare de încordare şi tind să adopte această poziţie. Ca rezultat, apar atât de cunoscutele dureri de şale, de cap şi de muşchi în general, asociate cu stresul. Din nefericire, foarte mulţi nu ajung să facă legătura între una şi alta. Unul dintre scopurile relaxării este ca persoana să-şi dea seama de starea sa de încordare pentru a-şi putea relaxa musculatura în mod conştient.
Printre metodele sau acţiunile pe care le poţi întreprinde pentru a te relaxa se numără:
1. Masajul – este una dintre cele mai folosite metode de modelare a corpului. El te face să uiţi de stres, de serviciu, de întâmplările neplăcute, îţi limpezeşte mintea şi relaxează corpul.
Masajul ajuta la punerea in mişcare a sângelui din corp, ajutând la o mai buna oxigenare a sa.
2. Reflexoterapia – se ocupă de masarea punctelor reflexe aflate in talpa. Reflexoterapia utilizează presiunea degetelor asupra anumitor puncte din talpa, in vederea eliberării stresului si a tensiunilor acumulate in organism. La baza tratamentelor de reflexoterapie, sta ideea conform căreia corpul uman este străbătut de 10 meridiane energetice. Afecţiunile si durerile pe care le resimţim sunt rezultatul unui dezechilibru la nivelul acestor meridiane. Prin aplicarea presiunii asupra anumitor zone din talpa, se încearcă restabilirea echilibrului energetic.
3. Aromoterapia - Scopul acestei ştiinţe este acela de a ajuta la vindecare diverselor boli cu ajutorul aromelor si a parfumurilor.
4. Baia - O baie caldă, relaxantă, aromată si liniştitoare face bine corpului şi linişteşte.
5. Pilates, yoga sau alte exerciţii fizice
Pilates, exerciţiile aerobice şin corpul sănătos şi ajuta la recrearea psihicului. Este o tehnica ce combina tonifierea cu relaxarea si controlul respiraţiei. Yoga te face sa descoperi liniştea interioara, relaxarea trupului si a spiritului si te ajuta sa-ti menţii sau sa-ti îmbunătăţeşti condiţia fizica si starea generala.

Eliminarea stresului prin meditatie

Meditaţia este o stare mintală care permite unei persoane să nu se gândească la treburile zilnice şi să se concentreze intens pentru a elimina stresul. Obiectul acestei meditaţii este fie concentrarea asupra unui obiect, fie asupra unui gând, a conştientului, a inconştientului sau subconştientului. Meditaţia este, poate, procedeul cel mai vechi şi, fără îndoială, unul dintre cele mai eficiente pentru a obţine pacea mentală şi a contracara tensiunea şi stresul, implicând atenţia spre gândirea însăşi, dar fără a te lăsa dus de gânduri. Prin simplitatea practicii sale şi prin faptul că poate fi folosită atunci când eşti singur, fără ajutorul uneia sau mai multor persoane, această metodă a fost foarte obişnuită de-a lungul secolelor. Fie că este vorba de Yoga, sau Zen, ele au în comun următoarele lucruri:
- In primul rând, este un exerciţiu mental binefăcător, care ajută la controlul gândurilor. Cei care practică meditaţia în mod regulat şi sistematic obţin o bumă stăpânire asupra conştiinţei şi reacţiilor lor.
- In al doilea rând, aduce cu sine relaxarea. Meditaţia şi tensiunea sunt incompatibile, deoarece, atunci când meditezi intervine în mod automat, relaxarea musculară şi afectivă. Meditaţia frecventă face ca omul să fie mai puţin agresiv, mai liniştit şi deci mai liber de stres.
- In al treilea rând, meditaţia face ca existenţa fiinţei umane să fie mai echilibrată. Cercetări recente au dovedit că meditaţia dezvoltă funcţiunile cerebrale care permit echilibrarea funcţiilor emisferei cerebrale stângi şi ale celei drepte. Este ţtiut că în timp ce emisfera stângă se ocupă cu funcţiuni logice, matematice, raţionale şi ştiinţifice, cea dreaptă dirijează capacităţile creative, imaginative şi spirituale. Aşadar, meditaţia tinde să compenseze posibila deficienţă de funcţie a emisferei cerebrale drepte, favorizând o folosire echilibrată a tuturor aspectelor mintale.
- Şi în final, meditaţia ne ajută să ne desprindem temporar de realitatea vieţii de toate zilele şi să atingem dimensiuni spirituale. Înregistrările fiziologice aplicate persoanelor în momente de meditaţie arată că, în timpul meditaşiei se reglează şi se diminuează ritmul respirator, se reduce activitatea cardiacă, se echilibrează circulaţia şi compoziţia sanguină. Pe lângă acestea, undele cerebrale arată indicii echilibrate care sugerează existenţa unei dimensiuni spirituale favorabile pentru ca fiinţa umană să poată obţine o stare de sănătate fizică şi mintală.


Eliminarea stresului prin metode naturale

Toţi suntem afectaţi de stres într-un fel sau altul. Tot ce putem face însă este să găsim cele mai înţelepte şi mai eficiente modalităţi de a-l combate. Printre acestea se numără metodele de relaxare activă şi pasivă. O baie relaxantă şi aromată sau alergarea în parc sau o partidă de tenis pot fi ideale pentru a elimina orice urmă de stres.
Trebuie însă să ştim că stresul nu ne afectează numai psihicul. Tot organismul nostru este afectat de ritmul de viaţă stresant la care adaugă şi o alimentaţie complet nesănătoasă. Din acest punct de vedere, cea mai bună cale de a trata stresul este aceea de a-i asigura organismului cele mai bune condiţii pentru a fi capabil să lupte împotriva stresului şi să-l controleze prin puterea proprie.
Puţinii dintre noi care recunosc că sunt afectaţi de stres fac marea greşeală de a recurge la cumpărarea multor medicamente sau energizante care promit să te destreseze ca prin minune. Solutia este adoptarea unui stil de viată sănătos si folosind în mod potrivit elementele pe care ni le oferă natura: alimentaţia naturală, exerciţiul fizic moderat, odihna, recrearea şi relaxarea.
Efectele apei asupra organismului conduc la combinaţia între relaxare şi stimulare. lată câteva dintre formele de utilizarea apei:
- Simpla consumare a apei este deosebit de importantă. Este bine să consumam cel puţin un litru jumătate-doi de apă pe zi. Explicaţia este simplă: apa ajută la eliminarea rapidă din organism a toxinelor, determină un tranzit intestinal bun, ajutând în final organismul să îşi îndeplinească cum trebuie toate funcţiile sale, inclusiv cea de autoreglare şi de autovindecare.
- Baie călduţă în cada de baie timp de 10-15 minute. Oferă un efect binefăcător de relaxare musculară necesar pentru a învinge tensiunea generată de stres. In acelaşi timp, baia tonifică sistemul nervos, oferind echilibrul necesar pentru a înfrunta situaţiile stresante. Pentru a mări efectul pe care îl are apa, se pot adăuga săruri de baie sau mai degrabă circa 5-10 picături de esenţă de lavandă sau de rozmarin.
- Sauna: Durata sa nu trebuie să depăşească 45-60 de minute. Permite eliminarea substanţelor de dezasimilaţie prin piele. Sângele se curăţă de impurităţi şi toate organele funcţionează mai bine. Căldura îţi măreşte ritmul inimii, dilatează vasele de sânge şi îmbunătăţeşte circulaţia.
- Talazoterapia: este folosită cu succes in medicina. Îngrijirile acordate in sanatorii specializate constând in bai calde, bai cu microbule, sau cu jeturi, duşuri, aplicaţii de plante marine bogate in silicaţi, au un efect sedativ, diminuând inflamaţiile si ameliorând reumatismul. Tratamentul cu ajutorul băilor făcute în apa de mare, numit talazoterapie, creşte pofta de mâncare, stimulează metabolismul şi îmbunătăţeşte funcţionarea glandelor cu secreţie internă.


Antioxidanţi pentru menţinerea sănătăţii

Natura ne oferă alimentele sănătoase în care se găsesc antioxidanti care ne ajuta să ne mentinem sănătatea şi tinereţea.
Betacarotenul care se gaseste in majoritatea fructelor si legumelor colorate, este eficient în dezvoltarea celulară şi ajută la păstrarea unei pieli frumoase.
Vitamina A sau retinolul este conţinută mai ales de produsele lactate, de ouă şi ficat. Cel mai cunoscut rol al său este faptul ca ajută la o bună funcţionare a ochilor, şi ajuta la regenerarea celulara la nivelul pielii şi mucoaselor, favorizeaza sinteza acidului retinoic ce controleaza creşterea celulară.
Vitamina A mai ajută şi la tratarea cancerului pulmonar.
Coenzima Q10 este cunoscuta ca ingredientul minune folosit în cremele antirid datorita proprietatilor sale de lupta impotriva imbătrânirii cutanate. Se găseşte în legumele verzi, soia, oleaginoase sau sardine.
Fiind un antioxidant liposolubil, asigura transportul oxigenului in interiorul celulelor si produce energie. Previne si trateaza bolile cardiovasculare, reduce considerabil riscul apariţiei cancerului de colon, de uter sau de sân.
Vitamina E se găseşte in germenii de grâu, in alune, spanac, migdale şi in cerealele integrale. Cel mai important rol al sau este legat de mecanismul fecunditatii.
Vitamina E mai stimulează regenerarea celulară, protejează celulele şi ţesuturile de acţiunea radicalilor liberi, şi este eficientă în prevenirea riscului de accident cerebral.


Educaţia fizica si calitatile motrice

Educaţia fizică este "activitatea care valorifică sistematic practicarea exerciţiilor fizice în scopul măririi potenţialului biologic al omului. Educaţia fizică este:
- fiziologică prin natura exerciţiilor folosite;
- pedagogică prin metodele utilizate;
- biologică prin efectele produse asupra organismului;
- socială prin modul de organizare şi desfăşurare.
Considerată multă vreme ca o activitate limitată la nivel instituţionalizat, educaţia fizică şi-a lărgit aria de cuprindere odată cu generalizarea noţiunii de educaţie permanentă. Educaţia fizică se adresează tuturor categoriilor de populaţie, adaptându-şi obiectivele, mijloacele, metodele şi formele de organizare la specificul fiecăreia dintre ele, fiind cunoscute următoarele tipuri (subsisteme):
- educaţia fizică a tinerei generaţii din unităţile preşcolare, învăţământul primar, gimnazial, liceal, profesional, special şi superior;
- educaţia fizică profesională - care se adresează diverselor sectoare economice (metalurgie, minerit, chimie etc.) sau specializări ce presupun efortri fizice intense (scafandri, piloţi etc).
- educaţia fizică a persoanelor vârstnice sau suferinde de un handicap etc
Calităţile motrice
sunt însuşiri înnăscute ale organismului, concretizate în capacitatea acestuia de a efectua mişcările cu o anumită rapiditate, putere, coordonare, amplitudine, o durată cât mai mare de timp, dar cu aceeaşi eficienţă.
Pe parcursul vieţii, viteza, forţa, rezistenţa, îndemânarea şi mobilitatea se îmbunătăţesc, datorită activităţilor fizice cotidiene (jocuri spontane, efectuarea unor sarcini fizice ocazionale, activităţi profesionale etc). Un efect deosebit de important asupra nivelului de dezvoltare al acestor calităţi îl are practicarea exerciţiilor fizice, fie sub formă organizată (antrenament sportiv, competiţii), fie în activităţi independente.
Nivelul de dezvoltare a calităţilor motrice condiţionează, în mod decisiv, uşurinţa şi corectitudinea însuşirii deprinderilor motrice şi asigură creşterea corespunzătoare a capacităţii de efort a practicanţilor exerciţiilor fizice.

Calităţile motrice se clasifică astfel:

a) de bază - viteza, îndemânarea, forţa şi rezistenţa, la care unii specialişti adaugă şi mobilitatea sau supleţea;
b) specifice practicării unor ramuri de sport - definite, în general, drept calităţi motrice combinate şi complexe; ele sunt considerate a fi amestecuri, în diferite proporţii, ale calităţilor motrice de bază, cum ar fi:
- forţa în regim de viteză sau forţa explozivă;
- viteza în regim de forţă sau detenta;
- forţa în regim de rezistenţă;
- viteza în regim de rezistenţă;
- forţa în regim de rezistenţă şi coordonare.


Raţionalizarea şi standardizarea antrenamentului sportiv

Raţionalizarea şi standardizarea reprezintă măsuri cu caracter metodic necesare în antrenamentul sportiv. Deoarece numărul de antrenamente efectuate zilnic, durata acestora, volumul şi intensitatea efortului nu pot creşte la infinit, este necesară alegerea celor mai eficiente mijloace şi dozarea lor în lecţii, sistematizate după anumite criterii şi constituite într-un sistem unitar de acţionare.
Raţionalizarea reprezintă operaţia de selectare şi folosire a exerciţiilor şi procedeelor metodice cele mai eficiente, prezentate de literatura de specialitate sau probate de către instructor în cadrul activităţii proprii cu sportivii.
Reducerea mijloacelor la un număr restrâns este urmarea unei activităţi laborioase, întinsă pe mulţi ani şi completată de rezultatele investigaţiilor funcţionale, psihice, biochimice, etc. ale colectivelor de cercetători.
Standardizarea este operaţia de tipizare a mijloacelor, lecţiilor şi sistemelor de lecţii (microciclurilor) pe baza cunoaşterii valorilor biologice, biomecanice şi metodologice, precum şi a efectelor acestora asupra pregătirii, în vederea creşterii eficienţei activităţii.
Raţionalizarea şi standardizarea mijloacelor de antrenament sunt operaţii absolut necesare în sportul de performanţă şi mare performanţă, acolo unde accentul se pune exclusiv pe eficienţa activităţii.

Tactica sportiva

Tactica reprezintă activitatea prin care un sportiv sau echipă uzează de toate posibilităţile sale fizice, tehnice şi psihice, pentru a dobândi rezultatele cele mai bune în condiţiile şi în faţa unor adversari diferiţi.
Tactica este un sistem coerent de reguli şi acţiuni, selecţionate şi pregătite anticipat, pentru rezolvarea situaţiilor ridicate de adversari şi de ambianţă, în scopul realizării obiectivelor prevăzute ; ea însumează idei şi modalităţi proprii de acţionare în vederea susţinerii unor prestaţii de mare eficienţă pentru obţinerea succesului. Acest rol este deosebit de important in artele martiale.