Nume buton nume fisier

Înainte de 1989, autorităţile din România erau împotriva practicării artelor marţiale şi, în anumite perioade, ele au fost chiar interzise. Aikido era considerat o practică ciudată, oarecum mistică şi pentru acest motiv, guvernanţii considerau că membrii acestui „cult” ar trebui descurajaţi.

Artele marţiale, cu excepţia Judo-ului, erau considerate practici periculoase pentru popor.

Nu ştiu dacă motivul acestei spaime se datora ignoranţei celor ce conduceau România sau dacă în mod deliberat ei înţelegeau că practicând artele marţiale, filozofia Zen şi metodele tradiţionale de antrenament, oamenii ar fi putut deveni conştienti de rolul lor şi astfel ar fi mult mai greu de condus. Poate că şi una şi alta. După decembrie 1989, artele marţiale vor intra în legalitate şi vor parcurge etapele normale de dezvoltare şi organizare – secţii, cluburi, federaţii de specialitate.

Astăzi, în România Aikido este cunoscut şi apreciat. Un mare număr de practicanţi şi instructori, antrenori şi experţi organizaţi într-o federaţie nationala dar si in alte cateva organizatii de Aikido, fac o bună propagandă Aikido-ului.

Aikido a fost practicat pentru prima oară în România în anul 1977 de către un mic grup condus de inginerul Nicolae Bialokur.

Prima apariţie publică a Aikidoului în România a fost Stagiul condus de Maestrul Rolf Brand din Germania (preşedintele Uniunii Germane de Aikido) din noembrie 1978. Acest stagiu a avut loc la Bucureşti, în sala de Judo a IEFS (ANEFS), deasupra fostului Stadion al Republicii.

Stagiul a fost organizat de Secţia pentru studiul Artelor Marţiale din Extremul Orient, condusă de Nicolae Bialokur. Această secţie făcea parte din Asociaţia de Studii Orientale din România (A.S.O.R.), de pe lângă Universitatea Bucureşti.

La stagiu au participat aproximativ 30 de entuziaşti, dintre care unii experimentaseră Aikido în sala de sport de la strandul Tineretului sub conducerea lui Bialokur, dar nu văzuseră niciodată pe viu Aikido.

Practicarea Aikido-ului a continuat în 2 săli din Bucureşti: la IEFS (sub denumirea de Secţia de judo a Asociaţiei sportive IPROLAM, instructori Derlogea Şerban şi Dadarlat Camil şi la Liceul Iosif Rangheţ, ca Secţia de judo a Asociaţiei sportive IPROCHIM, instructor Nicolae Bialokur.

În 1981, la indicaţia PCR, practicarea artelor marţiale a fost prohibită şi li s-a interzis instituţiilor ce aveau săli de sport să găzduiască astfel de activităţi “dubioase”.

Au fost interzise toate artele marţiale, orice formă de Yoga sau meditaţie, precum şi orice altă activitate fizică sau spirituală ce nu avea aprobarea conducerii de partid.

Cauza acestor măsuri a fost cunoscutul scandal al Meditaţiei Transcendentale în care au fost implicate numeroase personalităţi culturale şi politice ale vremii.

Una din urmările acestui scandal a fost desfiinţarea Institutului de psihologie, iar profesia de psiholog a devenit prohibită. Psihologii au fost obligaţi să se “recalifice” sau să meargă la “munca de jos” pentru reeducare.

Mai târziu IEFS a fost dărâmat ca să se ridice Casa Poporului, iar grupul ce se antrena la IEFS a fost obligat să se mute în sala de lupte a Complexului Sportiv Progresul (azi Naţional), dar curând a fost expulzat şi de acolo, fiind obligat să se desfiinţeze.

La Liceul Iosif Rangheţ activitatea a continuat până în aprilie 1981, când grupul condus de N.Bialokur a reuşit să organizeze un al doilea Stagiu de Aikido, având-ul ca invitat pe maestrul japonez Jo Iawamoto, 2 Dan instructor al Aikikai Austria. De data aceasta stagiul nu a mai avut un caracter oficial şi puţini practicanţi au putut fi prezenţi.

După acest moment, în Romania a urmat izolarea totală şi mizeria comunistă, artele marţiale fiind total interzise. Între timp Nicolae Bialokur a emigrat şi grupul său a dispărut.

Împreună cu Şerban Derlogea am continuat să practicăm Aikido în mod ilegal în diferite săli obscure, aproape conspirativ, în parcuri sau în pădurile din afara oraşului. Îmi amintesc cu nostalgie de perioada când ne făceam antrenamentele în parcul Străuleşti.

În cursul săptămânii nu era picior de om în acest parc, dar sâmbăta şi duminica parcul se umplea de oameni care veneau la iarbă verde, să bea bere şi să facă grătare.

Lumea se distra, iar noi ne antrenam într-o sală cu pereţi de sticlă în care era o căldură de seră. Nimeni nu ne dădea atenţie, dar noi eram fericiţi.

Din 1981 şi până în 1989 grupul nostru a trecut prin multe săli de antrenament, încercând să ne facem cât mai neobservaţi. Din această perioadă am multe amintiri interesante, unele plăcute, iar altele extrem de neplăcute.

Modelul pe care-l foloseam pentru a trece neobservati şi a putea să ne antrenăm într-o sală sau alta era să declarăm că practicăm Judo. De altfel, toţi practicanţii de arte marţiale făceau acelaşi lucru.

Pentru aceasta toţi elevii noştri învăţau în primele zile de antrenament unul-doua procedee de Judo, pe care le făceam cu toţii imediat ce auzeam uşa sălii deschizându-se.

Evident că nu totdeauna reuşeam să ne sincronizam, astfel că după o vreme, proprietarii sălii, şcolii sau altei instituţii, deveneau bănuitori şi refuzau să ne mai tolereze.

Cu toată vigilenţa organelor de ordine, uneori reuşeam să facem Aikido în locuri aproape imposibile.

În acele vremuri contactele cu experţii străini nu se puteau realiza decât prin corespondenţă sau prin întâlniri în afara graniţelor României, astfel încât în toată această perioadă, până în 1989 practicanţii de Aikido din Romania nu au avut legături oficiale cu străinătatea, fiind autodidacţi de nevoie.

Cele câteva cărţi şi casete de Aikido pe care le aveam, erau multiplicate la nesfârşit, încât, după o vreme, nu mai puteau fi utilizate din cauza uzurii.

Farmecul clandestinităţii aducea destul de mulţi practicanţi în sală, aşa că uneori aceştia erau obligaţi să aştepte câteva luni până puteau fi primiţi la cursuri. Eram conştienţi că suntem ţinuti sub observaţie şi modul frecvent în care se făcea acest lucru era ca “organele “ să infiltreze pe cineva printre noi.

Trebuie să recunosc că, uneori, în perioadele de oarecare relaxare a vigilenţei, cenzura devenea mai îngăduitoare şi doar ne atenţiona că are cunoştinţă de activitatea noastră.

Pe vremea aceea conduceam un centru de calcul şi asta mi-a permis ca, în cadrul acestui centru, să organizez o grupă de Aikido ce făcea antrenamentele chiar în clădirea centrului în care lucram. Varianta oficială pentru aceste antrenamente era faimoasa gimnastică in producţie, un concept la modă în politica vremii.

În acei ani de practică neoficială, cu toţii căutam pe orice cale să obţinem mai multe informatii despre Aikido şi trebuie să recunosc că uneori foloseam metode destul de neobişnuite.

Adevărul este că, după un timp de la declanşarea scandalului meditaţiei transcendentale, vigilenţa a scăzut, ca toate lucrurile de la noi şi nu se înviora decât în preajma congreselor partidului sau cu ocazia diferitelor acţiuni importante.

Mai târziu, în acelaşi an, se înfiinţează alte 2 cluburi de Aikido, care împreună cu AIKIROM hotărăsc înfiinţarea Uniunii Române de Aikido (U.R.A) şi eu am fost ales preşedinte al acestei uniuni.

Experimentarea libertăţii de asociere avea un fermec extraordinar şi mulţi oameni se grăbeau să înfiinţeze tot felul de asociaţii, care de care mai bizare.

Tot în 1990 se înfiinţează Federaţia Română de Arte Marţiale, FRAM în componenţa căreia funcţionează un Departament de Aikido, condus la inceput de Şerban Derlogea şi apoi de mine.

U.R.A (care în 1998 şi-a schimbat numele în Federaţia Română de Aikido (FRA) a avut o dezvoltare constantă, ajungând în prezent la aproximativ 35 de cluburi răspândite în toată ţara.

Prima legatură internaţională oficiala a URA cu organizaţii străine de Aikido a fost cu DAB (Uniunea Germana de Aikido), condusă de Rolf Brand – 7 Dan Aikido, cu ocazia Stagiului internaţional de la Herzogenhorn - Germania în iulie 1990.

Împreună cu Şerban Derlogea am participat la acest stagiu în calitate de reprezentanţi ai Aikido-ului românesc. Aikidoka români au mai fost vizitaţi de Maestrul Rolf Brand în 1996 şi 1997, când a condus Stagii naţionale de succes la Bucureşti.

În 1990 am luat legătura cu practicanţii de Aikido din Republica Moldova şi am fost invitat să fac o demonstraţie publică şi să conduc un stagiu la Chişinău. Situaţia Aikido-ului în această ţară era şi mai proastă decât la noi.

Oamenii erau confuzi şi regulile sistemului sovietic se vedeau încă la tot pasul.

Am plecat la Chişinău cu Ioan Grigorescu, unul dintre cei mai vechi instructori, şi după un drum plin de peripeţii, după ce am cunoscut o mulţime de mici comercianţi ce făceau cunoscutul transport de marfă către România şi invers, am ajuns la destinaţie.

A sosit şi ziua demonstraţiei, lume multă, oameni curioşi şi practicanţi de arte marţiale. Manifestarea a început cu discursul unor oficialităţi care au vorbit în ruseşte despre oaspeţii din Romania, despre practicanţii de Aikido din Chişinău şi despre colaborarea sportivă româno-moldovenească.

În continuare au mai vorbit şi alţii, evident tot în ruseşte şi iată că a sosit momentul să vorbesc şi eu. Nefiind un foarte bun vorbitor de limba rusă, în pofida celor 8 ani de rusă din şcoală şi gândindu-mă că, de fapt, sunt în Moldova am vorbit în româneşte. Mare greşeală, pentru că după primele cuvinte româneşti, instalaţia de amplificare a amuţit. Am continuat discursul meu în româneşte strigând din toate puterile că să pot fi auzit de toată lumea.

După demonstraţie oficialităţile ne-au felicitat şi şi-au cerut scuze pentru incidentul tehnic.

Din acel moment colaborarea cu practicanţii din Moldova s-a dezvoltat, ei participând la toate stagiile naţionale şi internaţionale ce au avut loc în România.

În 1993, am acordat primele centuri negre celor mai buni practicanţi de Aikido din Moldova, dându-le astfel posibilitatea de a pune la punct un sistem propriu de acordare a gradelor, necesar oricărei organizaţii de Aikido.

Această colaborare a continuat câţiva ani, până în 1997, când organizaţia moldoveană s-a afiliat altei organizaţii europene şi acest lucru nu le-a mai permis colaborarea cu noi.

În 1991 are loc la Bucureşti primul Stagiu internaţional al României, condus de maestrul Daniel Andre Brun – 8 Dan Aikido şi 5 Dan Judo, Director Tehnic al FFAT (Federaţia Franceză de Aikido Tradiţional), elev direct al lui Tadashi Abe, expertul trimis de Morihei Ueshiba să facă conoscut Aikido europenilor. Din acest moment Uniunea Română de Aikido întreţine relaţii foarte strânse cu Federaţia Franceză de Aikido.

În 1992, cu ocazia Stagiului internaţional de la Pradet – Franţa, am fost numit Expert internaţional al FFAT, calitate acordată, până atunci, singurului expert strain.

Maestrul Daniel Brun va conduce stagii internaţionale în Romania în anii 1991, 1993 1995, 1997, 1999 şi 2003.

Din 1994 URA devine membru fondator a Confederaţiei Europene de Aikido şi sunt ales prim vicepreşedinte iar În anul 1996 sunt ales preşedinte al acestei Confederaţii şi apoi sunt reales în 1998 şi 2001, 2004, 2006, si reales pana in prezent.

După 1990, Uniunea Română de Aikido şi apoi Federaţia Română de Aikido participă la toate stagiile Confederaţiei Europene de Aikido. Aikido-ul românesc se implica activ în toate acţiunile acestei organizaţii europene şi au loc schimburi de maeştri şi sportivi cu ţările membre.

În 1997 se înfiinţează Federaţia Română de Arte Marţiale de Contact (FRAMC) care are în componenţa sa un Departament de Aikido.

Sunt ales si funcţionez timp de un an ca preşedinte al FRAM, iar în 1998, odată cu transformarea Uniunii Române de Aikido în Federaţia Română de Aikido, mă retrag pentru a mă dedica organizării şi dezvoltării acestei federaţii.

In data de 10.07.2007, Federatia Romana de Aikido este recunoscuta de Guvernul Romaniei ca federatie nationala pentru ramura de sport Aikido. Astfel Aikido este recunoscut ca ramura de sport distincta in Romania.

Departamentele au structura si organizare proprie, iar conducerea departamentelor este aleasa prin vot de/si dintre membrii departamentului respectiv. Conducerea F.R. Aikido este aleasa prin vot in Adunarea Generala de catre reprezentantii tuturor departamentelor.

Incepind cu anul 2004, F.R. Aikido organizeaza anual Campionatul National de Kata cu Arme – C.N.K.A, si participa la Campionatul European de Kata cu Arme – C.E.K.A. In fiecare an, sportivii romani au obtinut medaliile de aur si argint ale acestei competitii europene.

Principalele obiective ale F.R.Aikido sunt: dezvoltarea cluburilor, cresterea numarului de practicanti, colaborarea si cunoastere reciproca a membrilor sai, in spiritul Aikido.

Scopul acestei organizaţii europene este de a face ca practicanţii de Aikido din ţările Europei, indiferent de stilul practicat şi de organizaţia la care sunt afiliaţi, să se poată cunoaşte şi împrieteni prin Aikido.

CEA ste o organizaţie europeană, democratică, deschisă tuturor. Ea îşi propune să aplice în viaţă aceste principii, să ofere ocazia ca toţi aikidoka din Europa să se cunoască şi împrietenească, să contribuie cu toţii la crearea unei Europe Unite.

CEA recunoaşte toate Federaţiile naţionale, cluburile şi organizaţiile private, indiferent de afilierea lor, al căror obiect de activitate este practicarea şi promovarea Aikido-ului. Ea recunoaşte toate gradele acordate de acestea precum şi toate actele emise de aceste organizaţii.

- să puna în contact practicanţii de Aikido din Europa, să permita acestora ca prin Aikido să se cunoască reciproc, să-şi cunoască ţările şi culturile.

- să facă cunoscute tuturor, valorile Aikido-ului din fiecare ţară, diferitele stiluri de Aikido, şcoli şi maeştri.

- să apere interesele Aikido-ului European şi a organizaţiilor din fiecare ţară.

Extras din ENCICLOPEDIA DE AIKIDO – Vol. I – autor Dan Ionescu